România încotro?

Criza economică mondială a acţionat în România ca o enormă frână. De câţiva ani începuse să se simtă faptul că ne mişcăm, lucrurile creşteau, creştea economia, creşteau preţurile, creşteau salariile. Oamenii începuseră să spere că va fi bine, atât timp cât lucrurile cresc nu are cum să fie rău. Vor mai exista mici derapaje, mici poticneli, mici nedreptăţi, dar creşterea le va absolvi pe toate în final şi toţi vom trăi mai bine.

Privind aşa lucrurile mulţi văd criza ca fiind un enorm ghinion care s-a întâmplat pe nedrept României tocmai când ne mergea şi nouă în sfârşit mai bine. O conspiraţie sinistră a lăcomiei altora care ne-a distrus pe noi cei mai mici fără drept de apel şi fără nici o vină. Poate că, pe undeva au dreptate, există o conspiraţie a lăcomiei care a făcut vulnerabilă economia mondială, dar nu asta este problema cea mai mare a noastră. Problema cea mai mare a noastră este că noi nu ne îndreptăm în nici o direcţie. Nu există nici o viziune, nici un scop de atins, nici un plan cu privire la viitorul ţării. Nimeni nu şi-a pus problema unde vrem să ajungem peste 10, 20, 30, 50 de ani. De douăzeci de ani ne comportăm ca un şofer vitezoman care a schimbat Dacia cu un BMW la mâna a doua şi apasă pedala de acceleraţie la maxim pentru că poate şi are cu ce, dar nu îl interesează nici unde merge, nici dacă maşina mai rezistă, iar când i se sparge roata se plânge că de ce l-a pedepsit Dumnezeu fără să vadă că s-a oprit doar la câţiva metri de prăpastie. Dacă vedem lucrurile aşa atunci această frână uriaşă a venit la momentul oportun. Ne-a dat un răgaz pentru a cântări puţin lucrurile pentru a discerne între ce e important şi relevant şi ce nu e decât o strădanie deşartă. Sigur, pentru a profita de acest răgaz ar trebui să reuşim să ne punem problema încotro vrem să o luăm. Din nefericire, toată lumea nu se întreabă la noi decât când se sfârşeşte criza. Ca şi când tot ceea ce ne ţine pe loc este exterior, iar soluţia nu poate veni decât din exterior. E adevărat, soluţia crizei economice va veni din exterior, România nu se va scoate singură din criză, dar degeaba se va sfârşi criza dacă noi vom continua să alergăm bezmetici ca mai înainte. Nimic însă nu îmi dă speranţe că ne punem problema cu adevărat încotro să o luăm. Nici la nivel politic general, dar nici la nivel individual. Pentru că lucrurile nu stau aşa doar la nivelul conducerii ţării, ci şi la nivelul indivizilor care nu mai ştiu ce să facă şi încotro să o ia. Criteriul care părea că domină era obţinerea prosperităţii. Fă ce vrei, dar fii prosper. Criza a spulberat iluzia prosperităţii. Dar oamenii în loc să realizeze că era o iluzie, dau vina pe alţii şi aşteaptă să vină din nou timpurile în care totul mergea şi banul ieşea aproape din orice. Decât să înfrunţi realitatea, mai bine să crezi că ai un vis urât care se va termina cât de curând. Din păcate, sau mai corect din fericire, ceea ce se întâmplă acum nu e deloc un vis. Aşa stau lucrurile, ne îndreptăm către nicăieri, fără să ne fi hotărât ce fel de oameni şi cel fel de societate vrem să fim. Fără să ne angajăm că respectăm un set clar de valori, fără să ne afirmăm clar identitatea politică, naţională, socială, religioasă. Nu e nici vina, nici meritul nostru că acum stăm pe loc, dar, dacă tot suntem în criză, să ne folosim de ea şi să ne punem întrebarea fundamentală: încotro vrem să mergem. Soluţia de până acum, oriunde, numai să mergem, nu ne-a dus nicăieri. După douăzeci de ani de libertate cred că suntem suficient de maturi ca să îndrăznim să ne întrebăm ce să facem cu libertatea noastră şi să pornim să clădim pe stâncă şi nu pe nisip ca până acum.