Rostiri despre prietenie

Creionând portretul prietenilor, un filosof român contemporan afirma: "Fiecare om îşi alcătuieşte de-a lungul vieţii un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistenţa acestui edificiu, de mâna aceea de oameni, ei nu pot fi mulţi, pe care i-a preluat în el şi i-a iubit fără rest, fără umbră, şi împotriva cărora spiritul lui critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios. Aceşti oameni puţini, care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că suntem, reprezintă, chit că o ştim sau nu, stratul de protecţie care ne ajută să trecem prin viaţă."

Dacă cineva îşi asumă condiţia de pelerin prin geografia fiinţei noastre interioare, să-şi ia cu sine răbdarea, avântul şi curajul să escaladeze acei câţiva evereşti personali care şi-au statornicit profund rădăcinile în noi din timpul când erau abia câmpii, care au crescut treptat, prin straturi de iubire, iar astăzi au devenit culmi înalte pe care, urcându-ne, devenim vecini cu cerul. Adăpostindu-se delicat şi pentru totdeauna în noi, au devenit parte din ceea ce suntem şi nu ne mai putem defini complet fără ei… am învăţat prin prieteni să declinăm semnificativ verbul "a fi" şi să pulsăm în el forfota de mare praznic. Biografia noastră o scriem cu un toc înmuiat în viul iubirii prietenilor pe un pergament sacru, o pictăm ca într-o icoană cu penelul întins prin visurile lor de zi cu zi şi cu acorduri fine o întindem muzical pe partitura speranţelor noastre comune. Prietenii sunt necesarul nostru zilnic în clipele când răutatea şi tristeţea devin realităţi presante din partea altora pentru că au făcut cândva gestul întemeietor de a ne lua de mână şi de a ne muta de la periferia existenţei, din marginea ei unde, paralizat, umanul din noi îşi aştepta vindecătorii, la centrul fiinţei, jubilând fericita întâlnire dintre un "eu" şi un "tu". Pentru că ne închiriază gratuit în vremi de decădere propriul lor înger păzitor şi se lasă pe ei descoperiţi pentru noi, pentru că devin ei înşişi îngeri păzitori pentru noi, pentru că ştiu să ierte ceea ce pare de neiertat şi sunt capabili să suporte, uneori, ceea ce este de nesuportat, pentru că ne transformă dubiile în certitudini îmbucurătoare, pentru că nici ei nu pot fără noi şi pentru alte numeroase motive la temelia cărora au aşezat iubirea lor, prietenii sunt fiinţele providenţiale ale vieţii fiecăruia dintre noi, sunt zâmbetul lui Dumnezeu în calea devenirii noastre. Prietenia implică renunţarea la noi pentru celălalt, renunţarea la binele meu pentru binele celuilalt, renunţarea la confortul meu pentru confortul aproapelui şi alte şi alte noi aspecte. Jertfa mea, punerea mea pe un plan secund, scăderea mea pentru creşterea prietenului, nu e un minus de viaţă şi existenţă, ci afirmarea cu un "da" puternic a priorităţii aproapelui pentru viaţa mea şi, în fond, o amplitudine a mea în relaţie cu ceilalţi şi cu Dumnezeu. Părintele Sofronie de Essex mărturiseşte că "măsura mântuirii omului… corespunde cu adâncimea smereniei lui". A fi capabil de prietenie înseamnă a iubi chipul lui Dumnezeu din om "într-unul din aspectele acestui chip pe care istoria nu ţi-l va mai oferi vreodată" (Rafail Noica). Orice om are imprimat în el într-un mod unic chipul lui Dumnezeu şi într-un grad propriu de intensitate. Persoanele umane sunt mărturii ale libertăţii creatoare a lui Dumnezeu, Care pe fiecare ne pecetluieşte cu acelaşi Chip şi totuşi diferit. Părintele Stăniloae avea să spună: "Creştinismul este taina creşterii unei persoane din altă persoană." În acest fel înţelegem că relaţia unei persoane cu altele este un exerciţiu de iubire şi dăruire care ne potenţează calităţile la maximum. A exista în comuniune cu ceilalţi înseamnă, în cele din urmă, a te evidenţia ca persoană unică, de neînlocuit, bogată spiritual şi înseamnă, deopotrivă, a pregusta existenţa eshatologică. A exista în relaţie cu ceilalţi înseamnă a exista iconic, anticipând de acum comuniunea Împărăţiei lui Dumnezeu.