Rostul familiei creştine în viaţa materială şi spirituală a omului contemporan

Locul de care ne simţim cel mai apropiaţi, de când ne naştem şi până la moarte, este acela al familiei. Dincolo de etapele fireşti ale vieţii pe care le parcurgem, în calitate de copii, părinţi sau bunici, rămânem totdeauna într-un fel sau altul legaţi de familie, de acel mediu în care ne regăsim de fiecare dată, fie că avem parte de bucurii, de neîmpliniri sau nefericiri. Pentru că familia ne ajută să ne împlinim atât material, cât şi spiritual.

Din punct de vedere material, orice familie trebuie să ofere membrilor săi acel "acasă", acel sentiment care îţi oferă siguranţă şi încredere în tine însuţi. Omul modern, care în multe cazuri lucrează departe sau foarte departe de restul familiei, simte foarte mult nevoia unui "acasă", a unei locuinţe care îl aşteaptă, simte nevoia unui mediu de comuniune de viaţă şi iubire. Este şi motivul pentru care, spun specialiştii în problemele familiei, compartimentarea camerelor într-o locuinţă ar trebui făcută în jurul unui spaţiu comun central, aşa cum se făcea în casele noastre ţărăneşti de odinioară. În acest fel, familia îşi împlineşte vocaţia sau chemarea ei de comunitate unită, de loc al întâlnirii şi comuniunii. Comuniunea de viaţă între părinţi şi copii se exprimă cel mai bine prin ceea ce noi numim în general "masa în comun". Atunci când întreaga familie serveşte masa în comun, fiecare primeşte atât cât îi este necesar. Copilul, de pildă, care din punct de vedere material încă nu "produce" sau "câştigă" ceva, primeşte ceea ce are nevoie, fiindcă, aşa cum spune Sfântul Ambrozie, e socotit de părinţii săi un dar al lui Dumnezeu. În acest fel, în sufletul copilului se înfiripează sentimentul că Dumnezeu îl iubeşte fără ca el să aibă vreun merit deosebit. Aceluia care n-a trăit niciodată iubirea dezinteresată a tatălui şi a mamei sale, de altfel, îi va fi foarte greu pe parcursul vieţii, deloc uşoară, să creadă în iubirea veşnică a lui Dumnezeu. La masa în familie, totdeauna mâncărurile sunt distribuite cu nădejdea în Dumnezeu; de aceea înainte de masă se face rugăciunea. Sfânta Scriptură numeşte, de altfel, bunurile materiale un dar al lui Dumnezeu: "Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă" (Matei 6, 33). Atunci când lipseşte acest caracter de dar, familia cade pradă egoismului, zgârceniei şi lipsei de comuniune reciprocă. Într-o familie creştină modernă, masa în comun nu trebuie să reprezinte doar locul unde se mănâncă împreună, ci şi locul schimburilor de idei, un mediu de comunicare şi chiar de educaţie. În vechime, membrii familiei discutau în jurul focului din vatră. În zilele noastre, locul acestuia a fost preluat de masa în familie. Din păcate, însă, în multe familii, tăcerea a luat locul comunicării. Sau, dimpotrivă, se discută mai tot timpul doar despre problemele profesionale, despre costurile şi dificultăţile zilnice legate de gospodărie. Într-o atare situaţie, avem de-a face mai degrabă cu o stare de "muţenie" provocată de greutăţile vieţii, şi nu cu acea "tăcere sfântă", cu acea reculegere pe care o trăim, de pildă, atunci când ne rugăm împreună. În plan spiritual, familia reprezintă mediul în care copilul născut de mamă îşi va contura personalitatea sa morală. Fără iubirea mamei şi a tatălui, în ciuda unei foarte bune îngrijiri trupeşti, copilul riscă să rămână sărac sufleteşte, aşa cum se întâmplă în multe orfelinate. Ca să primească o bună educaţie, un copil are nevoie, în principal, de comuniunea dintre tată şi mamă. În societatea de azi există însă de multe ori pericolul ca bărbatul să-şi piardă menirea sa de "părinte" şi să devină un "străin" în propria sa familie. Acest fapt se explică prin aceea că, pe de o parte, îşi petrece o mare parte a timpului în afara familiei, iar pe de altă parte, fiindcă din diferite motive nu-şi mai asumă acest rol. De aceea, orice părinte creştin responsabil ar trebui să reflecteze mai atent asupra semnificaţiei profunde a relaţiei dintre tată şi fiu din parabola Fiului risipitor (Luca 15, 11-32); acolo, prin "a fi acasă" se înţelege, de fapt, "a fi la tatăl său" sau a fi împreună cu părintele său, fără ca prin aceasta să se nege, desigur, rostul mamei în viaţa familiei. Este cu mult mai grav când tatăl n-are "timp" pentru familia sa, pentru copiii săi decât atunci când, de pildă, nu are "bani" pentru ei, aşa cum foarte frumos subliniază Sfântul Ioan Gură de Aur: "Noi ne facem griji pentru averea copiilor noştri, nu pentru ei înşişi. Tu observi cât de absurd e acest lucru? Formează sufletul copilului, celelalte se vor găsi de la sine. Dacă sufletul nu e bun, atunci banii nu au nici o valoare pentru copil. Dacă sufletul e în ordine, atunci nici sărăcia nu-l afectează. Dacă vrei să-i laşi moştenire bogăţie, atunci deprinde-l pe copil cu obiceiul bun". Într-o familie, cea mai bună educaţie o reprezintă o viaţă fericită şi plină de armonie, constând în consideraţia reciprocă şi plină de iubire, fidelitatea conjugală, împărtăşirea reciprocă a necazurilor şi bucuriilor, credinţa şi evlavia vie. "Atunci când veniţi acasă", spunea Sfântul Ioan Gură de Aur într-o predică rostită pe la sfârşitul secolului IV, "să găsiţi nu numai hrana materială, ci şi pe cea spirituală... şi astfel casa voastră să devină o biserică!" La rândul lor, într-o familie, fraţii se îmbogăţesc spiritual reciproc. În pofida diferenţei lor de vârstă, gen sau temperament, fraţii se constituie într-o comunitate vie, plină de viaţă, în care îşi comunică unii altora virtuţile. De cele mai multe ori, relaţia dintre fraţi, dintre surori, dar mai ales dintre frate şi soră devine o relaţie de îmbogăţire spirituală reciprocă. Aşa cum subliniază un teolog apusean, J. Guitton, "cel mai mare câştig pe care-l poate avea un tânăr este să aibă o soră, care este apropiată de el ca vârstă şi mentalitate...". În cercul familiei, acolo unde feminitatea se manifestă sub forma frăţietăţii, ea se prezintă într-un mod intim, constant şi curat din punct de vedere moral. Şi bunicii, la rândul lor, înseamnă un mare câştig pentru viaţa de familie, în sensul unei îmbogăţiri spirituale, unică în felul ei. Aşa cum se ştie, bătrâneţea nu înseamnă neapărat doar apropierea de sfârşitul vieţii, ci şi împlinirea deplină a acesteia. Bătrânii sunt, în general, mai liniştiţi, mai înţelepţi în cele ale vieţii şi, de cele mai multe ori, mai credincioşi şi mai apropiaţi de Dumnezeu decât tinerii şi cei aflaţi în puterea vieţii (J. Höffner).