Rostul familiei creştine în viaţa materială şi spirituală a omului în societatea de azi (II)

Din punctul de vedere al educaţiei, familia rămâne pe mai departe "celula" de bază a societăţii, întrucât aici începe educaţia cu "cei şapte ani de acasă", aici începe "dăltuirea" sufletului creştin. Familia este cea mai în măsură să ofere mediul pentru a practica această "artă" supremă care este educaţia, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: "Şi totuşi nu există nici o artă mai mare decât educaţia. Ce s-ar mai putea compara cu evoluţia armonioasă a sufletului şi dăltuirea inimii unui tânăr? Cel ce stăpâneşte această artă, acela este de departe un artist mai desăvârşit decât toţi pictorii şi sculptorii".

Maturizarea treptată a copiilor nu trebuie să conducă la o înstrăinare sufletească de părinţi. Dumnezeu n-a dăruit familiei posibilitatea de a se înmulţi doar pentru ca cei răposaţi să aibă urmaşi, ci şi pentru ca cei vii să aibă semeni cu care să fie în comuniune. Desigur, se întâmplă nu arareori ca atât tatăl, cât şi mama să se opună ca şi copiii lor să devină independenţi de ei. În ce-l priveşte pe tată, motivele mai sunt încă probabil şi astăzi cele patriarhale. În ce o priveşte pe mamă însă, există pericolul ca ea să vrea să-şi ţină copilul cât mai aproape de ea, mai ales atunci când e vorba de singurul copil sau în cazul când tatăl lipseşte, aşa cum se întâmplă când mama este necăsătorită, e despărţită sau văduvă. Astfel de legături prea puternice, dar mai ales prost cultivate se răsfrâng, nu de puţine ori, în mod negativ în căsnicia de mai târziu a acestor copii; şi aceasta, întrucât ataşamentul lor sufletesc faţă de soţ sau soţie întâmpină multe probleme la nivelul inconştientului. În alte situaţii, părinţii încearcă să-i reţină acasă pe copiii lor deja maturizaţi, mai ales la ţară, întrucât ei reprezintă o forţă de muncă alături de ei. Din nefericire, în ultima vreme, rolul şi semnificaţia religioasă şi morală a familiei au scăzut. În multe ţări, dar mai ales pe continentul european, s-a diminuat sau, în anumite părţi, chiar a dispărut funcţia morală şi religioasă a familiei creştine. Dacă în secolele trecute cauzele erau de natură medicală, în ultima vreme, ele sunt, în cea mai mare parte, de natură morală. Oamenii "vieţuiesc", "convieţuiesc", dar nu se mai află în comuniune. În prezent, se constată o anume "declasare" socială, din păcate, a familiei cu mulţi copii. Există, astfel, multe familii fără copii sau cu cel mult unu-doi copii. Este foarte trist, dar relaţiile dintre bărbat şi femeie au fost reduse în lumea de azi la nivel strict fiziologic, la nivelul oricărui bun de consum, conducând la depersonalizarea omului. Alex Comfort susţinea, nici mai mult, nici mai puţin, că "pudoarea e tot atât de puţin o virtute ca şi subnutriţia", iar B. Russel, insinuând aceeaşi idee, afirma că relaţiile trupeşti între soţi şi oameni, în general, ar fi o necesitate asemenea "mâncării şi băuturii". Aşa s-a ajuns ca, în locul Tainei Cununiei, o căsătorie binecuvântată de Dumnezeu, să descoperim tot mai frecvent forme de "convieţuire liberă", ca o alternativă la Taina Cununiei. Există nu puţine voci în Occident care cer o recunoaştere juridică a acestor forme de convieţuire alături de căsătorie (H.G. Pöhlmann). Motivele sunt diverse: urmările şi costurile unui divorţ, dezamăgirile ce decurg dintr-o căsătorie eşuată, individualismul etc. Iar după aceea să descoperim aşa-numita "terapie a căsătoriei", frecvent practicată în Apus şi cu multiple urmări în morala familiei. "Filosofia fericirii", atât de vehiculată azi în Occident, orientată strict spre sinele propriu, nu conduce la altceva decât la criza spirituală a căsniciilor din zilele noastre. Din acest motiv, în SUA, de pildă, eşuează fiecare a doua căsătorie, iar în California se ajunge chiar până acolo, încât orice căsătorie înseamnă, mai devreme sau mai târziu, divorţ (U. Eibach). Dar nu acesta este sensul Tainei Cununiei; el s-a pervertit. Adevărata căsătorie în dimensiunea ei sacramentală e deschisă permanent spre noi posibilităţi, este o "artă" mereu nouă în fiecare zi, ea îl descoperă pe soţ mereu nou, ea este, aşa-zicând, mereu nouă în el şi cu el, ea devine un fel de "aventură" cu un caracter pozitiv. În căsnicie, trebuie să existe un permanent dialog, o permanentă comuniune înnoitoare (Facere 3, 18-23). Cel mai mare pericol pentru familia din zilele noastre nu este divorţul, cât mai ales plictiseala, indiferentismul, izolarea, lipsa de comunicare. Trivialismul unei căsnicii apare acolo unde dispare caracterul de "taină" al acesteia (Efeseni 5, 32), acolo unde apare libertinajul. Iubirea nu "moare" în orice căsnicie, ci în căsniciile de rutină. Căsătoria nu e doar instituţie, ea este şi taină dumnezeiască, şi eveniment. Iar caracterul ei de eveniment este presupus de cel instituţional (H.G. Pöhlmann). Aşa cum afirmă şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii, nu există familie ideală; în căsnicie trebuie pornit totdeauna iarăşi de la capăt; căsnicia supravieţuieşte şi capătă putere din şi prin iertare, după cum spune Sfântul Grigorie cel Mare: "Trebuie să îndemnăm soţii ca tot ceea ce nu le place unul la altul să suporte cu răbdare şi, prin încurajare reciprocă, să-şi fie unul altuia de ajutor spre mântuire. S-a scris deja: Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini Legea lui Hristos". Legea lui Hristos este dragostea: "...aşadar, atunci Îi urmăm lui Hristos şi împlinim legea Lui, când împărţim de asemenea cu plăcere bunurile noastre şi când purtăm cu iubire povara greşelilor semenilor noştri". Convieţuirea soţilor în urma Tainei Cununiei nu trebuie să devină un simplu "contract", în cadrul căruia cei doi parteneri doar se "probează", ci o comuniune de viaţă şi iubire izvorâtă din puterea harului lui Hristos, adevăratul săvârşitor al acestei Sfinte Taine. De aceea, Fericitul Augustin sublinia atât de frumos importanţa legământului cununiei, ca temei al unităţii familiei pentru toată viaţa: "Fiindcă, dacă nu-ţi ţii legământul căsătoriei, nu vei fi ceea ce ai fi rămas, dacă n-ai fi făcut nici un legământ. În cazul mai de pe urmă n-ai fi decât mai puţin bun, dar nu mai rău. Acum însă, dacă... ai încălca legământul lui Dumnezeu, ai să devii cu atât mai lamentabil, cu cât mai fericit vei fi dacă îl vei respecta". Orice familie şi orice căsătorie înseamnă, în primul rând, fidelitate, credincioşie, după modelul legământului dintre Dumnezeu şi om, care reprezintă un moment al încrederii, al fidelităţii (Maleahi 2, 15 ş.u.). Iubirea fără credincioşie şi respect e trecătoare. Ea nu cuprinde şi nu străbate ca un fir roşu întreaga viaţă a soţilor, plină de bucurii, dar şi de neajunsuri, plină de tinereţe, dar şi de bătrâneţe. Dincolo de toate, pe tot parcursul vieţii, avem nevoie, înainte de toate, de voinţă, de voinţa şi efortul permanent de a împărtăşi experienţele proprii împreună cu soţul sau soţia, de a depăşi împreună conflictele, aşa cum foarte frumos o spune Sfântul Ioan Gură de Aur: "E uşor să ducem o viaţă curată doar dacă dorim acest lucru cu adevărat şi îndepărtăm de la noi tot ceea ce e primejdios în această privinţă. Însă, dacă ne lipseşte voinţa, atunci uşa şi poarta le stau deschise tuturor viciilor... Ca atare, totul depinde de voinţa sau lipsa acesteia din partea omului. De aceea, cândva vom primi răsplată sau pedeapsă".