Rude peste timp

Interesul pentru cuvinte al căror aspect ne lasă impresia unei aparente identităţi de sens, de tipul originar - original, a enerva - a inerva, diferenţă - deferenţă, de care ne-am ocupat în articolul de săptămâna trecută, ne-a provocat să vă prezentăm o altă categorie, aparte. Ne referim la cele care, într-adevăr, au aceeaşi semnificaţie ori semnificaţii apropiate, dar a căror înfăţişare diferită, uneori foarte îndepărtată, le face să pară străine unul de altul.

Iată câteva exemple. Cuvântul plămân, împrumut din neogreacă, dar de uz popular, are, în limbajul medical, dubletul pulmon, de origine latină. Dacă înrudirea dintre cei doi termeni trece dincolo de zona limbii române, explicându-se prin apartenenţa latinei şi a limbii vechi greceşti la familia idiomurilor numite indo-europene, în alte cazuri, pe terenul limbii române, se poate vorbi chiar de termeni latineşti de diferite vârste. Aşa se prezintă lucrurile în ceea ce priveşte perechea beşică (cu varianta băşică) - vezică; primul termen este o veche moştenire din latină (varianta bessica în loc de vessica) şi a fost utilizat şi ca termen medical până la începutul secolului al XX-lea, fiind apoi înlocuit, la acest nivel, prin vezică (lat. vesica). Asemenea situaţii constatăm şi în alte domenii ale lexicului românesc. Substantivul cerc este rezultatul moştenirii, în română, a latinescului circus, dar, încă din secolul al XIX-lea, termenul latinesc, cu sensul special de "cerc de spectatori", a reintrat în română sub forma circ, din latina savantă, ca şi prin intermediul limbilor italiană (circo), franceză (cirque), dar şi germană; din Zirkus se explică ţirc, în graiuri transilvănene. Alteori, dubletele reprezintă neologisme pătrunse din limbi romanice diferite: din italiană (bastone) provine termenul baston, ce are în limba română mai multe sensuri ("obiect în formă de băţ, folosit de obicei ca sprijin la mers"; "obiect folosit în gimnastica medicală" etc.). Paralel, dar ceva mai târziu, în limba română apare dubletul baton, un împrumut din franceză (bâton), prezent în vocabularul culinar: baton de vanilie, baton de ciocolată. De altfel, din cele două limbi romanice citate am împrumutat, paralel, chiar numele dulciului numit mai sus: ciocolată, care provine din italianul ciocolata, şi şocolată, după francezul chocolat. Şi iată şi o aparentă ciudăţenie: dacă sub formă de batoane de ciocolată se fac anumite prăjituri mai mici, de formă alungită, ele se numesc bastonaşe de ciocolată. Pe de altă parte, la anatomie am învăţat că, la ochi, celulele vizuale sunt de două feluri: conuri şi bastonaşe; acestea din urmă nu percep culorile (de care se… ocupă conurile!), dar intervin când lumina este difuză. Ne-am rezervat, pentru încheiere, prezentarea unor perechi de astfel de cuvinte referitoare la domeniul practicilor religioase. Faţă de neologismul monument (împrumutat ca atare, târziu, din latina savantă şi, paralel, din franceză), româna a moştenit lat. monumentum sub forma mormânt, termenul fiind unul dintre aceia care reflectă caracterul originar latin al creştinismului românesc, chiar dacă evoluţia semantică marchează "ruralizarea" latinei în spaţiul carpato-danubian (tot aşa, pontem "pod", devenit punte, a ajuns să numească doar un… podeţ, chiar un simplu arbore, minimum fasonat, folosit pentru trecerea peste un pârâu). Dacă bazilică, împrumut din franceză, având statutul de neologism în limba română, numeşte o biserică (catolică) de mari proporţii, o catedrală, mărturia mai sus-citată privind originea creştinismului românesc o aduce termenul biserică, la baza căruia se află latinescul basilica, numele lăcaşului de cult din primele secole ale creştinismului, construit după planul bazilicilor romane. În acest caz, pentru semnificaţia din latină, moştenită de română, sensul evoluţiei este marcat de faptul că limba latină, la rândul său, a împrumutat termenul din greacă, unde acesta aparţinea familiei din care făcea parte şi basileus, "rege, împărat". Dacă bazilică, împrumut din franceză, având statutul de neologism în limba română, numeşte o biserică (catolică) de mari proporţii, o catedrală, mărturia mai sus-citată privind originea creştinismului românesc o aduce termenul biserică, la baza căruia se află latinescul basilica, numele lăcaşului de cult din primele secole ale creştinismului, construit după planul bazilicilor romane."