„Rugăciunea anticipează credinţa“

Poate fiecare dintre noi avem alt răspuns decât ceilalţi din jurul nostru la întrebarea cum am ajuns la credinţă. Dar cei mai mulţi dintre credincioşi se pomenesc în lumea aceasta, în condiţiile noastre, cu credinţa în Dumnezeu. Anume, ne-am trezit într-un mediu, cel puţin cei care suntem mai în vârstă, impregnat de credinţa în Dumnezeu. Ne-am trezit într-o practică a credinţei. Am învăţat să ne rugăm, am învăţat să mergem la biserică, ne-am pomenit cu rugăciune înainte de a şti ce spunem. De pildă, eu nu-mi aduc aminte când am învăţat „Tatăl nostru“ şi „Îngerelul“. M-am trezit cu ele. M-am trezit aşa cum m-am trezit cu limba, nu-mi aduc aminte când am învăţat să vorbesc. Când am învăţat să vorbesc am învăţat şi rugăciunile „Tatăl nostru“ şi „Îngerelul“. Aşa era contextul existenţei noastre de atunci. Am învăţat rugăciuni al căror cuprins nu-l ştiam, şi totuşi rugăciunile le spuneam. Nu înţelegeam nici măcar cuvintele din care erau alcătuite rugăciunile. De exemplu, „Uşa milostivirii“, pe care am învăţat-o în copilărie şi pe care o ziceam fără să o înţeleg. Nu ştiam ce e „neam creştinesc“, nu ştiam ce e „mântuire“ - „să ne mântuim prin tine din nevoi“ -, nu ştiam ce e „să nu pierim“ - „cei ce nădăjduim întru tine“ -, nu ştiam ce înseamnă „Binecuvântată“, nu ştiam ce înseamnă „Născătoare de Dumnezeu“, şi totuşi spuneam rugăciunea. Deci, rugăciunea a anticipat credinţa, a susţinut credinţa pe baza practicii de a mă ruga. Şi nu numai cu mine s-a întâmplat aşa, ci şi cu cei din jurul meu din vremea aceea. Credinţa am învăţat-o de la Biserică. Am învăţat-o din practica credinţei. Deci nu am învăţat-o prin studiu. Bineînţeles că după aceea am ajuns şi la studiu în legătură cu credinţa, dar până am ajuns la studiu eram angajat în cele ale credinţei. Studiile au venit doar să lumineze practica, să motiveze, să susţină practica şi în alt fel, adică şi prin studiu. Există un simţ interior pentru cele bune şi există o întemeiere a celor bune dintr-un simţ interior.