Rugăciunea, puterea credinței și risipirea suferinței

Duminica a 10-a după Rusalii vorbește despre o întâmplare minunată să­vâr­șită de Mântuitorul Iisus Hristos cu un tânăr lunatic, care pătimea rău. Încă o dovadă a bunăvoinței lui Hristos față de cei care suferă, dragostea Lui manifestată prin vindecare, transformă suferința tânărului în bucurie.

Duminica aceasta ne arată că întunericul suferinței se risipește când Lumina cea adevărată este lăsată să pătrundă în locuri afectate de umbra necredinței. Când harul Duhului Sfânt se întâl­nește cu persoana umană, atunci cele neputincioase se vindecă și cele de lipsă se plinesc. Această ­pericopă ne înfățișează importanța dorinței de ­întâlnire cu Hristos, care recuperează integral ființa umană.

Evanghelia ne spune că înaintea Domnului s-a apropiat un om care a îngenuncheat și I-a zis: Doamne, miluiește pe fiul meu că este lunatic şi pătimește rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă. Şi l-am dus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece (Matei 17, 15-16).

Evanghelia ni-l prezintă pe tatăl tânărului slab în credință. Aceasta se vede din cele ce i-a spus Mântuitorul: toate sunt cu putinţă celui ce crede (Marcu 9, 23), iar el a mărturisit și L-a rugat pe Domnul să ajute necredinței lui. Iisus i-a zis: De poţi crede, toate sunt cu putință celui ce crede (Marcu 9, 23).

Mântuitorul a vrut să arate atotputernicia Sa și să-i încredințeze pe discipolii Lui că pot vindeca întotdeauna, chiar fără credința celor care se apropie de ei. După cum, de multe ori, a fost de ajuns credința celui care cerea pentru a dobândi, asemenea lui Corneliu și a locuitorilor din casa lui, care au atras harul Duhului numai prin credința lor (Fapte 10, 1-48).

Mântuitorul prin această întâmplare vrea să ne încredințeze că în orice persoană se găsește o trăsătură importantă care ajută sau duce la întâlnirea cu El. Tatăl a mers întâi la ucenicii Mântu­itorului pentru a cere ajutor, dar aceștia nu au reușit să-l vindece. Poate mulți ar fi fost descu­ra­jați de o astfel de nereușită, dar părintele din textul evanghelic a mers mai departe și a bătut la ușa Domnului Hristos, după cum El spune despre Sine - Eu sunt ușa: De va intra cineva prin mine, se va mântui. Astfel, un prim aspect important al acestei pericope îl constituie nădejdea stăruitoare. Un alt aspect îl reprezintă credința părintelui, care dorea vindecarea fiului său, în imposibilitate de a cere singur izbăvirea pentru că suferința îl împiedica să-și conștienti­zeze starea. Tatăl iubitor întrupează și dorința copilului său. Acest exemplu de credință puternică mai poate fi văzut și în alte împrejurări relatate în Sfânta Scriptură. Astfel, în vremea profetului Elisei, un mort a înviat fără să creadă cineva în Dumnezeu și în lucrările Sale (cf. 4 Regi 13, 21).

Tatăl celui suferind a venit înaintea Mântuitorului și a vorbit împotriva ucenicilor Lui: L-am dus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece (Matei 17, 16). Cu părintească iubire și pedagogie, Mântuitorul i-a scăpat pe ucenici de învinuirea adusă și a arătat că vina cea mare o avea tocmai tatăl copilului: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi? Aduceţi-l aici la Mine (Matei 17, 17).

Mântuitorul nu adresează cuvintele aspre numai tatălui copilului, ca să-l rușineze, ci tuturor iudeilor, întrucât majoritatea manifestau o repulsie față de activitatea ucenicilor. Dacă Domnul nu ar fi luat apărarea ucenicilor, poate că mulți dintre cei de față s-ar fi smintit și ar fi gândit despre ucenici ce nu trebuia. Hristos Domnul a arătat și prin aceasta că este Părintele ucenicilor Săi, asemenea unui tată care își protejează copiii, ferindu-i de vorbele nedrepte, scăpându-i din situațiile dificile. Prin cuvintele până când voi fi cu voi? (Matei 17, 17), Domnul arată că vrea să plece cât mai repede și că pentru El nu Răstignirea e grea, ci rămânerea împreună cu iudeii. Cu puțin timp înainte vorbise din nou despre cum Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor păcătoși, care-L vor omorî. Hristos a spus: Aduceţi-l aici la Mine (Matei 17, 17), întrebând de câtă vreme se chinuia. Tatăl i-a spus: din pruncie, dacă poți, ajută-mă! Iar Domnul i-a răspuns: De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede (Marcu 9, 23).

Tatăl copilului a dat mărturie că demonul îl chinuia, îl arunca în apă și foc şi l-ar fi ucis dacă Domnul nu ar fi pus frâu marii lui furii, la fel cum i-a apărat și pe îndrăciții care alergau prin pustietăți (Marcu 5, 5 şi Matei 8, 28). Diavolul falsifică adevărul, pentru a huli pe oricine și orice, ca să-și împlinească voia. Atunci, ucenicii L-au întrebat pe Domnul de ce nu au putut să scoată demonul. Ei erau neliniștiți și se temeau să nu fi pierdut harul ce li se dăduse (Matei 10, 8).

Răspunsul a fost clar: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă (Matei 17, 20). Ce munte au mutat Apostolii? Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că ei au făcut minuni cu mult mai mari înviind și morți; de altfel, nu este același lucru a muta un munte cu a urni moartea din trup.

Unii sfinți, cu mult mai mici decât Apostolii, au mutat și munții când a fost nevoie. Așadar, e lămurit că și Apostolii ar fi putut aceasta, iar dacă nu au săvârşit pilduitoarea minune este nu pentru că nu au putut, ci pentru că nu au voit, nefiind necesar. Se poate însă ca Apostolii să fi mutat și munții, întrucât nu s-au scris toate minunile pe care le-au săvârșit.

Pe vremea când a fost adus înaintea lor lunaticul, Apostolii erau încă nedesăvârșiți. Au fost mustrați că sunt nepricepuți că nu au înțeles pilda cu aluatul (cf. Matei 6, 6-12). S-a întâmplat ca și atunci să fi fost slabi în credință, căci înainte de răstignire nu erau desăvârșiți. Hristos vorbește despre minuni, despre grăuntele de muștar, ca să arate cât de mare este puterea credinței. Grăuntele de muștar pare mic, dar are putere mai mare decât toate semințele. Hristos dă ca pildă grăuntele de muștar pentru a arăta că și puțina credință devine lucrătoare. Nu s-a mărginit numai la atât, ci a adăugat că și munții îi poate muta credința. Hristos a vorbit despre neamul de demoni care nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post (Matei 17, 21).

Postul sădește în sufletul omului multă credință, face din om înger, doboară puterile cele netrupești, dar e nevoie și de rugăciune. Omul care se roagă cum trebuie nu are nevoie de multe lucruri, nu îndrăgește averile, fiind înclinat spre milostenie. Cel care postește este înaripat, se roagă cu mintea trează; postul stinge poftele cele rele, pogoară mila lui Dumnezeu, smerește sufletul îngâmfat. Când se roagă, nu amorțește, este mai iute ca focul și mai presus de pământ. Mai cu seamă unul ca acesta este dușman și vrăjmaș demonilor. Nimic nu este mai puternic ca un om care se roagă cu multă credință. Dacă femeia a avut puterea să înduplece pe un judecător crud, care nici de Dumnezeu nu se temea, nici de oameni nu se rușina (cf. Luca 19, 2-8), cu mult mai mult va atrage asupra lui mila lui Dumnezeu cel care se roagă neîncetat.

Duminica a 10-a după Rusalii ne oferă în anul mântuirii 2021 posibilitatea cinstirii celui mai mare om născut din femeie, care a făcut legătura dintre Vechiul și Noul Legământ, care tresălta de bucurie când Mântuitorul, purtat în pântece de Preacurata Sa Maică, S-a întâlnit la Ain Karem, unde rudenia Elisabetei s-a aflat vreme de trei luni. Ni se spune că Ioan a ieșit la propovăduire predicând Botezul pocăinței, arătând smerenia deosebită (Ioan 1, 27). La Iordan a predicat mulțimilor, dar mai ales a gătit calea Domnului și s-a străduit să facă drepte cărările Lui (Isaia 40, 3-5).

Mântuitorul S-a smerit înaintea lui și Și-a plecat capul, primind Botez de la slugă, cum ne spun imnografii Bisericii. A avut râvnă deosebită, mai mare decât a prorocilor de altădată, a împrumutat duhul lui Ilie, care l-a mustrat pe regele Ahab, dezaprobându-l pe regele Irod Antipa, tetrahul din Galileea, care își luase femeie pe Irodiada, soția fratelui său, Filip. Salomeea, fiica lor, îl disprețuia pe proroc, ca și mama ei, purtându-i o ură ne­stăvilită, care s-a împlinit în urma unui moment festiv, oferit de Irod prietenilor săi. Înfierbântați de vin și de dansurile amăgitoare ale Salomeei, oaspeții au reușit să smulgă de la Irod făgăduința că cea care îi veselise ar fi putut cere orice, până la jumătate din împărăția lui. Atunci, sfătuită de mama ei, femeia i-a cerut regelui capul lui Ioan Botezătorul.

Decapitat în temnița palatului, Ioan Botezătorul reprezintă jertfa pe altarul dreptății, atitudinea fermă, curajul, dar mai ales iubirea față de Domnul. Ceea ce a făcut Ioan Botezătorul a atras admirația tuturor, dar mai ales cuvintele de apreciere ale Mântuitorului: Nimeni din cei născuți din femeie nu este mai mare decât Ioan Botezătorul.

Evanghelia ne spune că, mâhnit de cele ce auzise despre Ioan Botezătorul după moartea acestuia, Mântuitorul a dorit să meargă într-un loc pustiu pentru a Se ruga.

Sfântul Ioan Botezătorul, marele proroc, Îna­intemergător și Botezător al Domnului, este un model de propovăduire și înțelegere a lucrurilor (Matei 3, 10).

El îi îndemna pe toți să meargă pe căile Domnului pentru a împlini Legea lui Dumnezeu și curăția inimii. Pomenirea Sfântului Ioan Botezătorul este deosebit de importantă pentru fiii Bisericii.

În lume sunt catedrale, mănăstiri și biserici care îl cinstesc, altele păstrează fragmente din moaștele lui. O mână a Sfântului Ioan Botezătorul se află la Ierusalim, alta la Mănăstirea Dionisiu din Sfântul Munte Athos, părți din moaștele sale sunt în Cetatea Constantinopolului, din păcate expuse ca piese de muzeu, dar și în alte locuri importante ale lumii. Reprezentat în icoane asemenea îngerilor pentru viața sa nepământeană, Sfântul Ioan Botezătorul este model pentru călugări și mireni. Este prietenul Mirelui, Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului, iar zilele lui de cinstire ne adună în pomenire și lucrare sfântă.

Postul și rugăciunea, pe care le avem prezentate în Evanghelia acestei duminici, dar și în viața Sfântului Ioan Botezătorul, sunt cele care îl înalță pe om către Dumnezeu!