Rugăciunea scurtă, dar adeseori făcută, e mai de folos decât cea lungă

În perioada postului în care ne aflăm, pregătire pentru sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel, încercăm să ne preocupăm de lucrurile duhovnicești și înălțătoare. Acum acordăm o atenție deosebită rugăciunii și postului pentru că știm din propria experiență că roadele lor sunt curățitoare și ușurătoare de suflet. Ele ne eliberează de povara și zgura nevăzută a păcatului, care de multe ori ne întunecă mintea, ne obosește trupul și ne lipsește de energia și puterea vieții. Așa cum păcatul este o pregustare a morții și a finalității omului ca ființă vie, orice strădanie duhovnicească este o pregustare a vieții adevărate, a vieții lui Dumnezeu în Biserică, în tradiția ascetică a Părinților și în ascultare.

Rugăciunea este una dintre marile taine ale vieții omului. Deși teoretic știm ce este, ea este mereu altfel, într-o continuă dinamică și putere de înnoire. Domnul Hristos ne oferă sfaturi prețioase despre modul în care să ne rugăm. Ele sunt în același timp simple, dar cuprinzătoare, mobilizatoare și sigure. Ne țin pe calea cea dreaptă, lipsită de rătăciri. Sfaturile Domnului în pri­vința rugăciunii nu sunt spectaculoase, ci sunt în primul rând practice: „Tu însă, când te rogi, in­tră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Ta­tălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 6).

Omul este îndemnat să se roage în camera sa, în ascuns. În tradiția Părinților, acest lucru înseamnă că omul trebuie să se roage mai intens în sufletul său pentru că există o anatomie exterioară și una duhovnicească sau interioară: „Omul este o doime: cel din afară şi cel lăuntric, al trupului şi al duhului. Cel din afară este văzut, trupesc, iar cel lăuntric este nevăzut, duhovnicesc sau potrivit cuvântului Apostolului Petru: «Omul cel ascuns al inimii, întru nestricăcioasă podoabă a duhului blând şi liniştit» (1 Petru 3, 4). Și Sfântul Pavel lămureşte îndoita fire omenească, spunând: «Cu toate că omul nostru cel dinafară se strică, omul nostru cel dinlăuntru se înnoieşte zi de zi» (2 Cor. 4, 16)” (Sbornicul, volumul 1, Editura Episcopiei Alba Iuliei, 1993, p. 13).

În orizontul acestei vieți trecătoare, adevărul exprimat de Sfântul Pavel, că omul exterior se deteriorează pe măsură ce trec anii, dar cel interior se înnoiește mereu prin lucrarea duhovnicească a rugăciunii, ne arată că în punctul maxim al degradării noastre trupești, adică în proximitatea morții, putem fi, prin rugăciune, la punctul maxim al înnoirii sufletești și al comuniunii cu Izvorul vieții. Acestei duble anatomii a omului îi corespund și alte realități. Am regăsit de exemplu că și învățătura este, la fel, de două feluri, una exterioară, și alta lăuntrică. Iată ce învață Părinții: „De aceea şi învăţătura este o doime; cea dinafară şi cea lăuntrică întru cugetarea de Dumnezeu; de afară în înfloriturile meşteşugului vorbirii, dinlăuntru în rugăciuni; dinafară în minte ascuţită, dinlăuntru în focul duhului, de afară în lucrări iscusite ale frumuseţii, dinlăuntru în privirea celor nevăzute; de afară cunoştinţa care îngâmfă (1 Cor. 8, 1), pe când dinlăuntru cea care se smereşte; într-adevăr, cunoştinţa cea dinafară este iscoditoare, vrând să afle toate, pe când cea lăuntrică ia aminte de sine şi nimic altceva nu doreşte, decât să-L cunoască pe Dumnezeu” (Ibidem, pp. 13-14).

Și în privința rugăciunii avem aceeași îm­păr­țire. „Rugăciunea de asemenea este o doime - din­afară şi lăuntrică; cea care se face la arătare şi cea care se face în taină; cea care se săvârşeşte în adunare şi cea care se rosteşte în singurătate; rugăciunea făcută ca o îndatorire şi rugăciunea săvârşită de bunăvoie. Cea care este îndeplinită ca o rânduială şi se va face în chip văzut, după tipicul bisericesc, rugăciunea cea obştească îşi are timpurile ei: Miezonoptica, Utrenia, Ceasurile, Liturghia, Vecernia şi Pavecerniţa, rugăciuni la care oamenii sunt chemaţi de sunetul clopotelor, fiindcă ei trebuie să le ducă în fiecare zi Îm­păratului ceresc, ca pe o cuvenită danie. Pe când rugăciunea care se face în taină, de bunăvoie, se săvârşeşte uneori fără să aibă nevoie de o vreme anumită, ci după voia fiecăruia, fără nici un fel de chemare, ci numai din imboldul du­hului însuşi. Cea dintâi, adică rugăciunea bisericească, cuprinde un anumit număr de psalmi, de tropare, de canoane şi de alte cântări şi de lucrări preoţeşti, pe când cealaltă (cea tainică, cea de bunăvoie), aşa cum nu ţine seamă de o vreme anumită, tot aşa nu-şi hotărăşte nici numărul rugăciunilor, ci fiecare se roagă atât cât vrea, uneori mai puţin, alteori mai mult”, suntem învățați în culegerea numită Sbornic (vol. 1, p. 14).

Știm din Sfintele Evanghelii că Dumnezeu prețuiește foarte mult mișcarea liberă a omului, și din aceasta deducem că este foarte folositoare pentru om rugăciunea interioară, mai ales pentru cei care nu sunt la mănăstiri și nu participă zilnic la programul de rugăciune. Rugăciunea interioară este cea născută din imboldul duhului omului și se săvârșește, cum se zice în această culegere, de „bunăvoie”, adică cu o anumită învoire sufletească, bucurie și elan duhovnicesc. De aceea, ea este de foarte multe ori cea mai apropiată de sufletul omului. În spiritualitatea isihastă, această rugăciune tainică este de multe ori rostirea scurtei formule: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!”, dar pot fi și alte formule scurte de adresare către Sfânta Treime, Maica Domnului, sfinții îngeri și ceilalți sfinți.

Părinții ne învață că o rugăciune scurtă, dar spusă de mai multe ori pe zi este mai de folos pentru om decât o rugăciune îndelungată făcută o dată sau de două ori. Acest îndemn pare să fie de foarte ajutor pentru cei care nu pot, din cauza programului încărcat, să își îndeplinească programul zilnic de rugăciune. Sbornicul ne spune: „Cu privire la rugăciunea făcută de minte în inimă, am aflat de la cei iscusiţi în cugetarea de Dumnezeu că e mai înflăcărată şi mai de folos rugăciunea scurtă, dar lucrată ades, decât cea lungă. De altminteri, şi rugăciunea lungă e foarte folositoare, dar numai pentru cei desăvârşiţi, iar nicidecum pentru cei începători. Mintea omului, care nu e deprinsă cu ea, nu poate rămâne multă vreme în rugăciune lungă în faţa lui Dumnezeu, ci omul e biruit de obicei de neputinţa nestatorniciei minţii, este risipit între cele din afară şi de aceea într-însul repede se răceşte căldura duhului. O astfel de rugăciune nu mai este rugăciune, ci numai tulburare a minţii, ce se naşte de pe urma abaterii gândurilor când într-o parte, când într-alta; şi aceasta se întâmplă adeseori la cântările bisericeşti de obşte, cât şi în pravilele ce se citesc îndelung prin chiliile călugărilor. Pe câtă vreme rugăciunea cea scurtă, dar des făcută, este mult mai statornică, fiindcă mintea, aducându-se pentru multă vreme în Dumnezeu, o poate săvârşi cu mare căldură. De aceea şi Domnul spune: «Când vă rugaţi, nu grăiţi multe» (Matei 6, 7), căci nu după mulţimea cuvintelor voastre veţi fi auziţi. Şi Sfântul Ioan Scărarul învaţă: «Nu încercaţi să spuneţi multe, ca să nu vi se împrăştie mintea în căutarea cuvintelor. Un singur cuvânt al vameşului a atras mila lui Dumnezeu şi un singur cuvânt rostit cu credinţă l-a mântuit pe tâlhar. O poliloghie, adică zicerea de multe cuvinte, când este întinsă peste măsură într-o rugăciune, risipeşte mintea în închipuiri, pe câtă vreme monologhia, zicerea unui singur cuvânt, ajută minţii să se adune»” (vol. 1, p. 21).