Rugăciunea - susținătoare a lumii și liman al sufletului
Cuviosul Teoclit Dionisiatul, duhovnic de preț din Sfântul Munte Athos, mutat la Domnul în anul 2006, considera că, dacă Dumnezeu mai ocrotește lumea aceasta, ce pare a se adânci tot mai mult în negura păcatelor și a patimilor, o face pentru rugăciunile înalte și curate, înălțate din inimă, de către monahii viețuind în obștile monahale sau în recluziune și singurătate, ori de către creștinii pentru care, trăitori în lume și în societate, dobândirea mântuirii este, cu adevărat, scopul esențial al vieții lor, iar lucrarea rugăciunii curate este o deprindere esențială. Prin curăția și simțirea lor, acești monahi sau mireni, și prin rugăciunile înălțate către Părintele ceresc, Îl înduplecă pe Acesta să poarte mai departe de grijă lumii pe care a creat-o din iubire infinită, conducând-o spre ținta vieții - desăvârșirea.
Una dintre cele mai largi și cuprinzătoare caracterizări ale rugăciunii, din întreaga spiritualitate ortodoxă, este dată de către Sfântul Ioan Scărarul, în „Scara dumnezeiescului urcuș”: „Rugăciunea este, după însușirea ei, însoțitoarea și unirea omului și a lui Dumnezeu; iar după lucrare, susținătoarea lumii. Este împăcare a lui Dumnezeu; maica lacrimilor și fiica lor; ispășirea păcatelor; pod de trecere peste ispite; peretele din mijloc în fața necazurilor; zdrobirea războaielor, lucrarea îngerilor, hrana tuturor ființelor netrupești, veselia ce va să vie, lucrarea fără margine, izvorul virtuților, pricinuitoarea harismelor (a darurilor), sporirea nevăzută, hrana sufletului, luminarea minții, securea deznădejdii, dovedirea nădejdii, risipirea întristării, bogăția călugărilor, vistieria sihaștrilor, micșorarea mâniei, oglinda înaintării, arătarea măsurilor, vădirea stării dinăuntru, descoperirea celor viitoare, semnalul slavei. Rugăciunea este celui ce se roagă cu adevărat tribunal, dreptar și scaun de judecată al Domnului, înaintea scaunului Judecății viitoare”. În această caracterizare a rugăciunii, tot sufletul rugător își găsește sprijin și întărire, ajutor și confirmare, nădejde și răsplată.
Meșteșugul, știința și arta rugăciunii
Adevărații lucrători ai rugăciunii o consideră a fi un adevărat „meșteșug”, o „știință” și o „artă”, pe care creștinul însetat de desăvârșire trebuie să o dobândească. Acestuia, rugăciunea i se face hrană și respirație a sufletului. Absența ei este moarte spirituală, iar slăbirea ei - cădere morală. Asemenea oricărui meșteșug și oricărei profesii, ea solicită efort și stăruință în lucrarea ei, prin care rugătorul parcurge treptele sale: rugăciunea orală sau vocală, rugăciunea mintală și rugăciunea inimii, conducând către starea de rugăciune mai presus de rugăciune, care, asemenea respirației trupești, devine o respirație spirituală, ce se lipește de sufletul însetat de a se odihni în dragostea lui Dumnezeu.
Cuviosul Paisie Aghioritul, reflectând „cu durere și dragoste” asupra frământărilor lumii contemporane și ale sufletului omului de azi, considera că dușmanul cel mai puternic al unei vieți duhovnicești înalte îl constituie „duhul lumii”. Prin „înlesnirile” pe care el le promite, prin iluzia confortului și a plăcerilor, acesta încearcă să atragă și să cuprindă sufletul omului, scufundându-l în întunericul păcatelor și al patimilor. Împotriva acestuia se poate lupta printr-o lucrare de asceză a trupului și a sufletului, pocăința și rugăciunea având locurile esențiale.
Sfinții Părinți vorbesc, în scrierile lor, despre „încredințarea în rugăciune”, adică despre condițiile în care rugăciunea noastră este ascultată. Ea trebuie înălțată dintr-o inimă curată și smerită și trebuie să ceară lucruri spirituale, necesare mântuirii, și nicidecum, așa cum o facem noi atât de des, bunuri materiale. Chiar și atunci când primirea lor întârzie, aceasta nu este o dovadă a „tăcerii” lui Dumnezeu, ci un semn că trebuie să insistăm în dobândirea lor, prin mai multă curățire sufletească și prin mai intensă detașare de grijile și bunurile lumești. Explicând acest lucru, Sfântul Ioan Scărarul spune că lucrurile care se dobândesc ușor, ușor se și pierd, în timp ce acelea pentru care ne-am ostenit cu insistență se păstrează îndelung.
În acest duh săvârșind rugăciunea, creștinul ajunge să înțeleagă efemeritatea lumii prezente și a „comorilor” care o alcătuiesc și profunzimea darurilor spirituale. Chiar dacă nu dăruiește automat sau magic și cu îndestulare lucrurile de care viața trupească are nevoie, ea îi dăruiește celui care se roagă mintea cea duhovnicească, înțelegerea adevărului potrivit căruia „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4). Adevăratul rugător înțelege că lumea spirituală și realitățile ei sunt infinit superioare și aducătoare de înaltă bucurie, față de un strict material necesar vieții în trup. În ciuda sărăciei materiale, minunea pe care o face rugăciunea este dobândirea bogăției spirituale. Am putea spune că omul care se roagă sincer și curat pășește pe pământ, dar trăiește deja în cer.
Așadar, în fața tuturor lipsurilor materiale, rugăciunea îi oferă omului conștiința bogăției spirituale, convingerea că, săraci material fiind, putem deveni bogați spiritual ori bogățiile sufletești sunt mult mai înalte decât cele ale trupului, oferite de lumea prezentă. Astfel, toate problemele lumii și ale omului s-ar rezolva dacă acesta ar înțelege valoarea rugăciunii și ar practica-o.
Ce poți să faci când nu se mai poate face nimic? Roagă-te!
Rugăciunea nu ne ajută doar să înțelegem relația dintre trup și suflet, dintre bunurile materiale și comorile sau valorile spirituale, ci armonizează și puterile, lucrările sau facultățile noastre lăuntrice. Același Cuvios Paisie Aghioritul considera că lumea prezentă se aseamănă unui spital sau unei clinici de nebuni, în care oamenii nu mai au răbdare unii cu alții. Părinții și copiii, soții și soțiile, frații și surorile, prietenii și colegii, toți sunt într-o goană nebună după bunuri și plăceri materiale, trupești și efemere. Nu mai au timp unul pentru altul și nu mai fac răbdare unul cu altul. Chiar și soții, spunea cuviosul părinte, sunt ca niște artificii sau petarde aprinse. Nici nu intră bine în casă, după o zi de muncă și alergare pentru dobândirea celor materiale, că încep discuțiile, neînțelegerile, reproșurile, nepotrivirile, certurile și despărțirile. Nu mai reușesc să își ofere, cum atât de frumos spunea Cuviosul Paisie, „odihnă” unul altuia. Neliniștile personale lăuntrice se manifestă și în afară, în familie, în societate și în lume, producând tulburare și frământare. Într-un astfel de cadru, într-o „eră a izolării sociale”, produsă de o „adevărată industrie a singurătății”, din cauza îndepărtării omului de Părintele său ceresc și de izvoarele duhovnicești ale vieții sale, nu mai este de mirare faptul că anxietatea sau fobia socială, teama de celălalt și depresia au devenit cele mai mari temeri și cele mai răspândite boli și suferințe ale omului actual.
Răspunsul și rezolvarea acestor probleme se află tot în practicarea rugăciunii curate. Același Sfânt Ioan Scărarul numește rugăciunea a fi „secure împotriva deznădejdii, dovedirea nădejdii”, arma cea mai puternică de înfruntare a anxietății și a tristeții. Cel care se roagă curat și înalt, statornic și în ascultare de un părinte duhovnicesc, nu este niciodată singur și neajutorat, uitat și ignorat, pentru că rugăciunea îi oferă certitudinea că alături de el, în momentele de părăsire din partea tuturor, îi rămâne un singur sprijin adevărat - Dumnezeu, pe Care l-a chemat prin rugăciunea sa. El îi este rugătorului și tată și mamă, și frate și soră, și duhovnic și medic, și prieten și sfetnic. Îi înfrumusețează, îi umple și îi înnobilează viața cu prezența minunată a unui Dumnezeu Bun și Iubitor, Care, ca un Părinte, veghează asupra copiilor Săi mult iubiți.
Rugăciunea îl deranjează teribil pe diavol fiindcă îi face inofensivă lucrarea
Dacă rugăciunea „umple” sufletul și viața celui care se roagă, dându-i sens profund și semnificație înaltă, legate de dobândirea mântuirii, tot ea este și armă puternică, „secure” împotriva tristeții sau a depresiei. În sufletul celui care se roagă, ea dezvoltă sentimentul că toate cele lumești, bune sau rele, ușoare sau grele, sunt trecătoare și că în planul mântuirii, cu adevărat importantă este lucrarea duhovnicească de îmbunătățire a vieții. Îl ajută pe rugător să descopere, în evenimentele și experiențele dureroase, folosul lor spiritual și bucuria de la capătul purtării crucii acestora. Omul duhovnicesc știe și înțelege că nimic din ceea ce i se întâmplă în viață nu este coincidență, ci providență. Că, așa cum învață Sfântul Maxim Mărturisitorul, atât prin cele bune și plăcute, cât și prin cele grele și dureroase, ne vorbește același Părinte Iubitor, Care vrea să ne conducă spre fericirea veșnică și, atunci când nu Îl descoperim prin darurile și binecuvântările pe care le revarsă asupra noastră, sau în exprimarea Sfântului Maxim Mărturisitorul - prin „Pronie”, ni se revelează în încercările și pătimirile noastre, adică „prin Judecată”, dar și aceasta o judecată iubitoare și mântuitoare.
Ca orice lucrare înaltă, ca orice meserie și meșteșug, știință și artă, rugăciunea adevărată cere efort și osteneală, voință și putere. Roadele ei binefăcătoare pentru sufletul omenesc și pentru lumea întreagă se vădesc doar prin asceză trupească și nevoință spirituală. Definind rugăciunea „urcușul minții către Dumnezeu” și „vorbirea” ei cu Dumnezeu, Evagrie Monahul consideră că dobândirea ei este cea mai dificilă lucrare a minții, căci tot războiul ce se aprinde între noi și duhurile cele rele nu se poartă pentru altceva decât pentru rugăciunea duhovnicească, lor fiindu-le foarte potrivnică și urâtă, iar nouă, oamenilor, plăcută și mântuitoare.
Referindu-se la osteneala în rugăciune sau la efortul de dobândire a rugăciunii curate, Sfântul Cuvios Sofronie de la Essex ne încurajează și ne întărește, spunând: „Dintre toate apropierile de Dumnezeu, rugăciunea este cea mai bună și, nu în ultimă instanță, este singurul mijloc autentic în acest scop. În actul rugăciunii, mintea omenească își găsește expresia ei cea mai nobilă. Starea mentală a unui om de știință angajat în cercetare, a artistului care creează opere de artă, a gânditorului cufundat în filosofie - chiar și a teologilor de profesie care-și propun învățăturile lor - nu poate fi comparată cu cea a omului de rugăciune ajuns în față cu Dumnezeul Cel Viu. Orice gen de activitate mentală cere mult mai puțină încordare decât rugăciunea. Putem fi în stare să lucrăm 10 sau 12 ore, dar sunt suficiente numai câteva clipe de rugăciune și, iată, suntem deja epuizați. Rugăciunea poate împlini toate lucrurile. Chiar dacă suntem lipsiți de daruri naturale, oricare dintre noi poate să obțină și obține prin rugăciune daruri suprafirești”.
Oglindă a conștiinței noastre, a progresului sau a regresului nostru spiritual, rugăciunea este, precum ne încredințează Sfântul Ioan Scărarul, „tribunal, dreptar și scaun de judecată al Domnului, înaintea scaunului Judecății viitoare”. Din acest motiv, absența rugăciunii în viața noastră este iad, iar orice clipă de rugăciune este o clipă a mântuirii noastre.