Rugul Aprins și dialogul interconfesional

Membrii Rugului Aprins au generat nu numai o mișcare cultural-spi­rituală unicat în întreaga Ortodoxie, ci - prin câțiva dintre membrii săi emblematici - au cultivat și relații cordiale, civilizate, cu celelalte confesiuni creștine din România.

Numiți pe scurt greco-catolici sau uniți, credin­cioșii acestei confesiuni creștine aflați în România se bucură astăzi de toate drepturile. Re­a­litatea istorică ne aduce și ex­pli­cațiile unor convulsii mai vechi. Întemeierea Bisericii Gre­co-­Ca­to­lice a fost un act pur politic, o parte din ortodocșii din Ardeal au făcut acest pas spre Roma tocmai în speranța supra­viețuirii. Pe de altă parte, nici un creștin ortodox ardelean nu uită felul în care generalul Buccow a distrus bună parte din bisericile și mănăstirile ortodoxe transilvănene. Cum istoria este ciclică, venirea comuniștilor a generat la ordinul direct al lui Stalin interzicerea Bisericii Greco-Ca­tolice, mai întâi în Ucraina, apoi și în celelalte țări ocupate de armatele sovietice, inclusiv în România.

În realitate, și ortodocșii, și gre­co-catolicii au suferit imens în timpul regimului dictatorial comunist, ambele Biserici având în închisorile comuniste nenumărați martiri și mărturisitori.

Bună parte dintre membrii Rugului Aprins au cultivat relații de respect cu confrații de alte confesiuni. Principial, aceștia au dovedit că rugăciunea și mistica is­i­hastă - ceea ce era principalul liant al Rugului Aprins - aduc și o altfel de atitudine față de aproapele.

Astfel, chiar dacă era catolic, dar fiindcă provenea din Ortodoxie, avea dreptul de a sluji și în ritul greco-catolic, monseniorul Vladimir Ghika este un prim exemplu de relație cu câțiva dintre membrii Rugului Aprins, conform mărturiei lui Agenor (Bob) Danciul, un credincios greco-catolic apropiat de monseniorul Vladimir Ghika. Bob Danciul evocă participarea lui Vladimir Ghika la una dintre întâlnirile Rugului Aprins de la Mă­­­năs­tirea Antim (anii ’40), prilej cu care a și avut loc o polemică între monsenior și Sandu Tudor. Ulterior, chiar dacă însemnările monseniorului din Agendele sale sunt telegrafice, găsim cel puțin trei întâlniri private ale lui Vladimir Ghika cu Sandu Tudor (29 martie, 24 aprilie și 12 mai 1947), ceea ce confirmă o „respectuoasă prietenie” dintre cei doi, așa cum notează Bob Danciul. În Agende vom găsi notată și vizita făcută la întâlnirile Rugului A­prins de la Mănăstirea Antim (probabil 25 martie 1947).

Alte întâlniri private ori publice ale celui canonizat astăzi de con­frații catolici și greco-catolici, Fericitul Vladimir Ghika, cu mem­­bri importanți ai Rugului A­prins, le regăsim în aceleași Agen­de și îi vizează pe Sfântul Du­mi­tru Stă­niloae, părintele Benedict Ghiuș, viitorul părinte Nicolae Bordașiu și doctorul Vasile Voiculescu. Măr­­turia semnată de Agenor Danciul este intitulată „Amintiri despre monseniorul Ghi­ka”, iar originalul, în franceză, se află în arhiva lui Pierre Hayet. (Am beneficiat de accesul la o traducere, datorată Mihaelei Cosmovici, după fotocopia aflată în borderoul III, 22 din Arhiva Institutului Vladimir Ghika. Adresez și pe această cale calde mulțumiri domnului Emanuel Cosmovici pentru solicitudine și colegialitate)

Asemenea relații private excelente sau măcar civilizate, cu catolicii sau greco-catolicii, cu alte confesiuni creștine, întâlnim și la alți membri ai Rugului Aprins. Unii dintre aceștia au avut și importante funcții în cadrul ierarhiei bisericești, precum mitro­po­liții Tit Simedrea și Antonie Plămădeală ori părintele profesor Andrei Scri­ma, poziții din care au pledat pentru destindere interconfesională și dialog ecumenic.

Un caz interesant este cel al lui Alexandru Mironescu. În mod evident, și inteligența, și cultura, și rugăciunea l-au făcut transparent față de suferința aproapelui. Iată de ce mireanul Al. Mironescu notează cu compasiune în jurnalul său despre situația penibilă în care se aflau credincioșii greco-catolici din România. De unde și intenția sa de a ajuta la îmbunarea stării de fapt a comunității greco-catolice, încercând o consiliere a patriarhului printr-un intermediar (probabil Mitropolitul Tit Simedrea): „(9 iunie 1968. Rusaliile) Am văzut ieri un fost profesor al meu, cu care mă aflu în relații de prietenie și care e căsătorit cu o italiancă. El călăto­rește destul de des prin Italia, con­fe­rințe, cursuri, relații academice. În conversație a venit vorba și de uniți... Ne-am găsit de acord că trecerea asta silită nu poate ține. Acum sunt încă mai hotărât să vorbesc cu cineva care poate i-ar putea atrage atenția [patriarhului] să reconsidere această problemă...

Am uitat să adaug că mai e însă și un totuși în sensul că dacă în această privință Patriarhul stăruie pe o poziție pierdută, nu e mai puțin adevărat că și Papa, în cadrul noilor atitudini ecumenice, trebuie să înțeleagă că tendința prozelitistă catolică este astăzi cel puțin nepotrivită. Chestiunea uni­tăților se pune astăzi în cu totul alți termeni. Dacă noi, orto­docșii, nu suntem în stare să-i copleșim cu dragostea, și catolicii greșesc stăruind într-o sugestie deplasată. Desigur, catolicismul, în lume, are o poziție mai importantă decât ­Ortodoxia, dar, în altă privință, aceasta deține un tezaur pe care Apusul nu-l mai poate subestima. Așa că astăzi problemele pendinte între noi se cer rezolvate într-un alt stil, în care dragostea, înțelegerea, spiritul ecumenic să funcționeze mai creștinește” (vezi Al. Mironescu, Admirabila tăcere. Jurnal, vol. I, Ed. Eikon, 2014, p. 321).

Subiectul îl preocupa pe profesorul Al. Mironescu încă de la ieșirea din închisoare (1963) și notează (vezi Floarea de Foc, Ed. Eikon, 2019, p. 144): „Unii sunt uniți, și nu sunt nici catolici, nici deplin ortodocși. Această dez­binare a determinat în comunita­tea românească o tensiune pă­­­­­gu­­­bitoare, cu consecințe văzute și ­nevăzute, nefericite. Pentru «re­­­zol­varea» situ­ației - cum iarăși știi - s-a procedat fără multe menajamente. Nici când s-a spart comunitatea românească, în secolul trecut, nu s-au încurcat oamenii în scrupule, nici acum, ceea ce bineînțeles nu e o justificare a procedeelor. Dar, în sfârșit, asta e, și nu e deloc cazul unor lamen­tații. Chestiunea aceasta ar trebui cândva reluată nu pentru jigniri și incriminări reciproce, ci pentru o înțelegere în termenii unei depline libertăți. Ar trebui să ne întrebăm atunci dacă dezbinarea aceasta, în felul acesta, în comunitatea românească, are realmen­te vreun sens, ca să știm eventual să ne folosim cu toții de ea. Și aș merge mai departe, chiar la raporturile dintre comunitățile creș­tine, or­todocși, catolici și pro­tes­tanți. Sunt desigur mari dificultăți în calea unei înfră­țiri, dar e inadmisibil ca oamenii politici să se gândească la realizarea de vaste unități omenești cum ar fi o unitate a Europei, iar crești­nii să rămână în urma lor. O, desi­gur nu e vorba de renunțat în chip naiv la niște nepotriviri care își au și ele un rost, până la un punct, dar un efort de adâncire, în spiritul prieteniei, dacă nu se poate al dragostei, al unor poziții specifice, e fără nici o îndoială absolut necesar. Atitudinea de neprietenie, chiar de dușmănie între catolici și ortodocși, nu mai e din nici un punct de vedere de folos. E, cum spuneam, de neadmis ca oamenii politici să realizeze acorduri între popoare, iar creștinii să fie neputincioși să-și întindă o mână prietenească. Ar fi să însemne calitatea de creștin o scădere a calității de om, ceea ce e un nonsens. A fi creștin nu poate să fie mai puțin decât a fi om, sau mai puțin decât a fi om politic!

Nu e vorba de facile sau de sentimentale renunțări, între oameni angajați cu seriozitate pe un drum, dar e sigur vorba de o examinare, la coordonate noi istorice, a unei probleme esențiale și de o aprofundare a ei în scopul de a găsi, în sobornicitate, soluțiile unificatoare, în diversitate, ale Adevărului”.