S-a înrăit lumea...

Tot mai des auzim lamen­tații de acest tip: lumea e rea, credința s-a răcit, tinerii nu mai merg la biserică, oamenii aleargă doar după cele materiale, sfințenia nu mai reprezintă un ideal de viață. Aceste ieremiade, aceste tânguiri recurente ies din diferite piepturi, pe diferite voci și tonalități, în grade de emoție diferite. Și, de­sigur, cu tensiuni diferite. Însă concluzia e una singură: pentru oamenii credincioși nu mai e de trăit în aceste vremuri!

Serios? Așa să fie oare? Sau așa se vede situația dintr-o parte a spectrului social și eclesial? Sau poate așa apreciază situația mai ales gene­rația care deja întrevede amurgul vieții pământești? Sau sunt doar cei nostalgici după vremurile în care statul autoritar îți spunea ce să faci și cum să dregi (îți preluase viața, cu alte cuvinte) și care acum regretă o „mână de fier” cu o cruce deasupra, care să facă ordine în orizontul moral al cetățenilor din România de azi? Greu de spus, dar din fiecare câte puțin...

O fi o cantitate de adevăr în aceste situații, nu neg. Secularizarea ne ia pe sus, globalizarea moravurilor și țintelor în viață este o realitate, contestarea vehementă a vechii ordini nu mai surprinde pe nimeni, iar atacurile asupra miturilor istorice și a personajelor faimoase care le-au dat forță și temei s-au banalizat. Duhul mișcării woke, cancel culture, conflictele generaționale acute, multiculturalismul și transumanismul, revoluțiile sexuale laolaltă cu teoriile transgender, practica eutanasierii și dreptul la avort - toate creează un redutabil front anticreștin, în care până și tradițiile sunt chestionate sever și puse la index. Totul se rediscută în cheie neo-ideologică, totul este repus pe tapet ca un proces în care brusc se schimbă legile și jurații, dând un cu totul alt verdict pentru aceleași fapte comise cu ani/secole/milenii în urmă. Nu mai pricepi nimic din acest balamuc resentimentar, vindicativ și opac la orice fel de argument istoric, de invocare a unor mentalități diferite, a unor legi distincte de cele ale modernității, de cutume ale unei/unor lumi așezate pe cu totul alte baze morale, religioase, culturale, sociale, politice etc.

Însă, pe lângă toate acestea, rămân în centrul discuției omul obiș­nuit și maniera în care acesta este abordat de către oamenii credinței. Sau modul în care el vede manifestările credincioșilor - cler și popor - în anumite momente ale existenței lor religioase. Eu unul rareori am întâlnit oameni porniți visceral contra credinței, a Bisericii, a preoților. Însă cu o frecvență infinit mai mare am descoperit oameni neluminați, nedu­miriți, nedeplin conștienți asupra a ceea ce este și ce vrea Biserica de la muritori, dimpreună cu Dumnezeul Căruia îi slujește. Am întâlnit atei de conjunctură sfioși în a pune întrebările frontale, am văzut necre­dincioși (declarați) tulburați de frumusețea tainică a vieții monahale, am sesizat multă înțelegere și disponibilitate de dialog cu preoții - măcar din pură curiozitate. Am văzut o doză de respect și încuviințare politicoasă în cadrul slujbelor, chiar dacă ceva mai lungi. Așa stând lucrurile, ce facem cu acești oameni, cu aceste suflete?

Pentru noi, creștinii veacului, e vremea schimbării radicale de accent: de la betoane și termopane la zidirea lăuntrică a sufletelor. De la obiectivitate și ierarhie institu­țională la căldura inimii. Schimbare, așadar, de la cele materiale - sub care trăim intens - la cele nevăzute, cele ale Duhului, spre care suntem chemați intens prin Evanghelie. De la timpul alocat masiv schelelor și drenurilor la vremea gentileții sufle­tești, a apropierii de celălalt. Comunitatea eclesială nu poate face față concurenței ademenitoare a noilor tehnologii de comunicare de la dis­tanță decât prin îmbrățișare fierbinte. Noi nu avem click și like, avem „a ne iubi unii pe alții” direct, fără intermedierea echipamentelor inteligente. Armă ca a noastră - iubirea empatică - nu are nimeni: nici Mark, nici Bill, nici Ursula, nici Kamala, nici Vladimir Vladimirovici. Dar o punem noi la lucru? Activăm noi această putere extraordinară care ne diferențiază de toți ceilalți? Sau ne lăsăm purtați de jocul ielelor IT & C, încercând să ținem pasul, gâfâind, cu toate inovațiile aiuritoare din domeniu? Pe care le folosim în a arăta lumii câte hectare de șape am turnat, câți metri are clopotnița și câte borcane de varză murată am pus pentru iarnă?

Eu cred că am înțeles pe deplin ce vrea Hristos de la noi, iar a-i pierde pe ceilalți doar pentru prezervarea con­fortului nostru material și exis­tențial este riscul major al credinței din secolul 21. Puțină căldură și atenție nu ne schimbă cu nimic statutul siguranței personale, vă garantez.