„S-a tras în oameni răzleți, care nu făceau nimic”
Multe lucruri îngrozitoare am aflat despre ce s-a întâmplat în decembrie 1989 la Timișoara. În primul rând și peste toate, români înarmați trăgând în români cu mâinile goale. Inclusiv atunci și acolo unde nu exista nici o presiune dinspre manifestanți. Dar, dintre toate, relatarea cea mai tulburătoare este cea a părintelui Constantin Jinga. Ceea ce povestește pare desprins dintr-un film de groază, cu accente suprarealiste și de teatru absurd.
De altfel, nici el, trăind și văzând, nu putea crede că este adevărat. Chiar și când a fost grav rănit încă refuza să creadă că armata trage în propriul popor, și anume într-o zonă unde erau doar trecători răzleți. Azi, părintele Constantin Jinga este conferențiar universitar, șeful Catedrei de teologie de la Facultatea de Litere, Istorie și Teologie din cadrul Universității de Vest, dar în decembrie 1989 era student în anul I la Filologie. Istoria sa, în acele zile, am ascultat-o vreme de peste o oră aproape fără să respir.
Întâmplarea a făcut ca în duminica din 18 decembrie Constantin Jinga să fie de serviciu la cantina Universității. Știa că autobuzele nu mai circulă, așa că a luat-o pe jos. În centru, duminica, la 5:30, erau foarte mulți oameni care se plimbau! Portretele lui Ceaușescu și lozincile erau pe jos, călcate în picioare, iar spre Piața Maria se vedeau scutierii: o imagine pe care nu o mai văzuse decât în filme.
La cantină și-au amintit de Brașov 1987 și au ajuns la concluzia că brașovenii n-au avut succes pentru că în țară nu s-a știut ce se petrece acolo. Drept care s-au decis... să cucerească postul de radio Timișoara! „Știam că veștile s-ar fi dus internațional, căci Radio Timișoara emitea pe unde medii și se auzea până în Austria și Germania.” Câți erau în grupul de „comando”? Râde: „Patru-cinci... Eram băieți cu armata făcută. Și ne bazam pe prietenii de la Politehnică, noi n-am fi știut cum să folosim aparatele”.
La masa de prânz - cantina continua să funcționeze! - au venit alți studenți, povestind că orașul este în stare de ocupație și nu mai poți să circuli. „Ne-am dat seama că va fi foarte greu de cucerit stația de radio. Dar n-am renunțat la idee!” În jur de ora 15:00, Constantin Jinga a reușit să plece după ce le-a zis celor din jur: „Dacă nu ne-mpușcă ăștia, ne vedem mai târziu!” „Orașul era într-adevăr sub asediu, ocupat de brava armată română. Mă uitam la ei, erau tineri în termen, abia recrutați, eu terminasem armata în iulie. Mi-era și teamă, și milă, se vedea că sunt mai speriați decât noi! Îmi imaginam cum i-au scos din unitate cu alarma, cum s-au îmbrăcat și înarmat pe fugă, cum nu știau unde se duc, aveam amintiri atât de recente. Am auzit ulterior, din partea autorităților militare, explicația absolut penibilă că apărau avutul obștesc! Ei, bine, unde am fost împușcat eu nu apărau nimic!”
Fără somație, fără foc de avertisment, fără motiv
Au mers la Spitalul de copii, unde o colegă avea internat copilul, au ieșit cu ea în oraș, care era plin de lume, au intrat în Catedrală și s-au rugat; la un moment dat s-a auzit un vuiet și mulți oameni au dat buzna înăuntru. Apoi, grupul lui Jinga a ieșit și a rămas pe trepte: „Nu mai puteai coborî, atât de multă lume era!” Din dreapta au apărut scutierii, bătând cu bastoanele în scuturi, și manifestanții din zona respectivă au început să strige: „Fără violență!” Când au început să strige: „Libertate!”, i-a urmat întreaga masă de oameni de până la Operă. „A fost ca o explozie, reverberată de clădirile din jur, era electrizant.” S-a strigat și „Jos comunismul!”, după care mulțimea a luat decizia să meargă spre căminele studențești. Coloana era atât de mare încât cei din coadă nici n-au realizat când o parte a luat-o spre complexul studențesc, în vreme ce alta a pornit spre județeana de partid.
La intrarea în complex erau trei cămine, „împodobite” cu lozinci uriașe: PARTIDUL, CEAUȘESCU, respectiv ROMÂNIA. Manifestanții le dăduseră jos doar pe primele două. Mai încolo a auzit „trăgându-se îngrozitor, și din dreapta, și din stânga, la distanță mare. Nu mi-a venit să cred. Erau răpăieli de arme ca în filmele de război, dar eu încă refuzam ideea că armata română trage în propriul popor! Că soldații aceia speriați pe care îi văzusem pe străzi trag acum în oameni neînarmați. Oricum, toată lumea a fugit și coloana s-a destrămat”.
Constantin Jinga a decis să o conducă pe colegă înapoi la spitalul unde avea copilul internat. N-au mai ajuns însă acolo, pentru că pe bd. Republicii au dat de două cordoane de militari, unul în spatele celuilalt, care blocau accesul spre centru. „Erau foarte puțini oameni pe stradă, nu mai mult de 4-5 la un loc, nu se întâmpla nimic, mai veneau câțiva dinspre gară, cu bagaje, căci nu mai circula nimic și oamenii veneau pe jos.” Poate nici nu știau ce se-ntâmplă în oraș și o luaseră pe drumul cel mai scurt ca să-și întâlnească moartea. Un trecător a mers în fața militarilor și li s-a adresat: „De ce nu ne lăsați să trecem?” Că așa au ordin. „Și dacă încerc, m-ai împușca!?” Da. „Dar voi nu vedeți că noi suntem români, ca și voi!? Că suntem frații voștri? Asta vă-nvață pe voi în armată, să ne împușcați pe noi!? Poate vă e bine acum în armată, dar nu vă gândiți că după ce terminați vă-ntoarceți la frig, la cozi și la toată porcăria asta? Dacă asta apărați și asta vă-nvață, să trageți în noi, atunci împușcați-mă!” Și omul și-a desfăcut hainele la piept.
Un ofițer scund a traversat bulevardul și a dat un ordin neauzit de martorii de la distanță. Soldații au făcut patru pași înapoi, au luat poziție de tragere și au tras. „N-a fost nici o somație, nici un foc de avertisment, nimic, nimic, nimic. Bărbatul acela a căzut mort. Au tras a doua oară și am mai auzit un bufnet în spate. M-am întors: un domn de vreo 80 de ani fusese împușcat în frunte; ulterior, am aflat că era bunicul unui prieten de-al meu. Atunci, instinctiv, m-am răsucit spre stânga și m-am trântit la pământ cu colega mea. Căzând, am simțit o arsură în dreapta spatelui, dar n-am realizat că fusesem împușcat. La început m-am gândit că m-oi fi lovit, dar apoi am simțit că senzația se lățește și am înțeles. Am sperat să fie o rană superficială, să mă duc la spital, să mă panseze repede și să mă-ntorc la treaba mea, cu postul de radio! (râde)”.
Mă asigur că am înțeles bine: soldații aceia au tras în oameni răzleți, în total nu mai mult de 15, și care nu făceau absolut nimic? Da!
„O să mor, dar cu mine e totul bine”
„Am vrut să mă răsucesc și am simțit ca o greutate foarte mare pe spate. Am crezut că a căzut peste mine un om de cel puțin o sută de kilograme și am încercat să dau greutatea aceea la o parte și să mă-ntorc cu fața în sus. Atunci, arsura s-a lățit mult mai mult, ajungând la omoplatul din stânga, și m-am gândit că poate sunt lovit de două ori, caz în care s-a terminat totul: spital, operație, să scoată două gloanțe din mine - așa mă gândeam; știți, în asemenea momente, timpul se dilată, îmi compuneam scenarii întregi în câteva secunde, m-am gândit iar la planul cu stația de radio, m-am gândit la părinții mei, că le promisesem să fiu acasă la o oră rezonabilă și o să se îngrijoreze. E foarte ciudat ca într-un asemenea moment să te gândești că o să te certe mama!”
În realitate, glonțul intrase prin dreapta și ieșise prin stânga. „La un moment dat, am simțit în gură o spumă de sânge și am înțeles că mi-a fost atins plămânul. Atunci am intrat într-un scenariu catastrofic și m-am gândit că o să mor. Văzusem filme în care muribundului îi curge din gură un firicel de sânge. Atunci am început să mă rog, spunându-mi că, gata, asta e, ce altceva mi-a rămas de făcut? După ce am început să mă rog, m-a cuprins o stare de pace, nu mai simțeam nici o durere și așteptam liniștit sfârșitul. Voiam să mă întorc spre colega mea și să-i spun: Vezi că eu am fost împușcat și o să mor, dar cu mine totul e bine”.
Între timp, soldații continuau să tragă, salvă după salvă. În locul frazei pregătite, tânărul i-a spus colegei doar: „Ai grijă de tine, vezi că pe mine m-au lovit”. Fără să se uite la el, l-a întrebat dacă s-a lovit în cădere.
„–Nu, m-au împușcat.
– Cred că și pe mine!
– Groaznic!
– Nu, stai, m-am lovit în cădere.”
Abia atunci l-a privit și a văzut că are gura plină de sânge. Prima reacție a fost să sară să-l apuce de revere, strigându-i: „Mă! Să nu mori aici!”, iar el a răspuns, ca o promisiune: „Nu mor”. Și s-a decis să nu moară!
A doua reacție a tinerei a fost că s-a ridicat în picioare și a început să fugă spre militari, strigând: „Criminalilor!” Bunul Dumnezeu a făcut să nu fie ucisă, în timp ce colegul a leșinat.
Femeia declarată moartă și dispărută, după o rană la picior
Cumva, ea a mobilizat patru bărbați, care l-au luat de mâini și de picioare să-l transporte la Spitalul de copii din apropiere. Oricât ar părea de incredibil, soldații au tras în oamenii care duceau un rănit, lovindu-l pe unul în mână. Acela a scăpat priza și Jinga s-a izbit cu spatele de bordura trotuarului, durerea atroce trezindu-l din leșin. A văzut cum bărbatul a făcut schimb cu cel de pe partea opusă, ca să poată căra mai departe cu mâna validă...
La spital, studentul a ajuns odată cu alte trei rănite, o femeie și cele două fete ale ei, de 3 și 12 ani. Familia parcase la spital, tatăl rămăsese în urmă, iar ele ieșiseră în bulevard. Mama împușcată în picior, mezina în piept, cea mare superficial, în mână. Micuța n-a putut fi salvată și s-a prăpădit. Mama și sora ei au fost trimise cu o ambulanță la Spitalul Județean, împreună cu Constantin Jinga, care împărțea cu femeia o singură targă. „Mă tot ruga să nu mă rostogolesc peste piciorul ei, dar eu nu mai puteam să mă mișc deloc”.
La destinație, fata cea mare a fost pansată și a mers acasă să-i aducă mamei haine și mâncare. Când s-a întors, dispăruse. I s-a spus că a murit. În mod clar, rana ei nu era letală. Ne amintim cu toții de poveștile care au circulat despre Spitalul Județean, cum că ar fi fost uciși acolo pacienți care aveau zile: acesta pare să fie unul dintre cazuri. Trupul femeii a fost probabil printre cele care au ajuns la București, la Crematoriul Cenușa.
Abandonat să moară în morgă
Cât despre student, după ce auzise clar că trebuie trimis la Clinica Toraco-Cardiacă, doi bărbați în halate albe l-au pus pe o targă, l-au suit în lift, au urcat, l-au scos, s-au certat cu cineva, l-au băgat din nou în lift, unde a ajuns și colega lui, l-au coborât la subsol, au împins targa și au dispărut.
Era rece. Erau la morgă. Înconjurați de morți acoperiți cu cearșafuri pătate de sânge. În mod evident fusese abandonat să moară acolo. Pierduse deja enorm de mult sânge, era în șoc hemoragic.
Dar s-a petrecut un miracol. A coborât un medic care voia să înregistreze cadavrele. L-a găsit și a întrebat-o pe însoțitoare cine e rănitul (actele îi rămăseseră în scurta găurită și îmbibată de sânge, la Spitalul de copii; cineva a găsit-o, a luat adresa și a dus-o părinților! Oamenii aceia au avut zile, puteau să facă infarct!) și ea i-a spus.
„–Părinții lui nu sunt cumva medici veterinari?, a întrebat doctorul.
– Ba da!
– O, dar eu îi cunosc! Suntem prieteni!” După care, ascultând relatarea tinerei, a exclamat șocat: „Dar Clinica Toraco-Cardiacă nici nu e aici! Este în Spitalul «Victor Babeș» de la Pădurea Verde! Îl trimit urgent acolo!” După care l-a întrebat pe Jinga: „Trăiești?” Tânărul nu putea vorbi, dar a dat din cap că da. „Ești curajos! Ține-te tare!”
În scurt timp, rănitul a fost transportat acolo unde trebuia dus de prima oară – dacă s-ar fi vrut salvarea lui. Atmosfera era cu totul diferită și a fost imediat luat în grijă, toți erau eficienți, nu se puneau întrebări inutile. La un moment dat, a auzit discuția dintre cadrele medicale îngrijorate:
„– Săracul, nici nu mai are puls, nu putem interveni.
– Cât sânge avem la sală?
– O mie de mililitri.
– Ne-ar trebui cinci.” Și, după o tăcere generală, altă voce: „E tânăr. Să încercăm”.
Refuzul de a-și dușmăni agresorii
Spre cinstea lor, au încercat imposibilul și l-au salvat. Când și-a revenit, cel care-l operase, doctorul Ene, i-a spus că lobul superior al plămânului drept arăta ca o zacuscă.
Părintele Jinga nu știe nici azi cine l-a împușcat. Nu știe cine era ofițerul care a dat ordinul. Nici cine erau cei care l-au dus, viu, la morgă. Nu știe nici măcar cum îi cheamă pe cei care l-au transportat, fugind, la spital, dar se roagă pentru ei, ca și pentru doctorul necunoscut de la morgă și pentru medicii care l-au adus la viață.
După Filologie, a urmat Teologia, pe care și-o dorise dintotdeauna, dar, neexistând o facultate de profil în Timișoara, i-ar fi fost greu. Așa încât faptul că a devenit preot, cum voia, a fost o consecință indirectă a Revoluției. Și spune: „Mă bucur că Dumnezeu a rânduit să fiu de partea cea bună! De multe ori m-am întrebat cum ar fi fost să fiu de partea cealaltă. Cu un an înainte eram militar în termen la Craiova. De aceea nu pot să am sentimente de dușmănie față de soldații care au fost pe străzi”. Nici măcar față de cei care l-au împușcat? Părintele răspunde zâmbind: „Mai ales față de ei!”