„Să biruieşti întru aceasta!“
Deşi Sfântul Constantin cel Mare a dovedit o răbdare foarte mare cu socrul său care dorea de fapt să îi sustragă funcţia oficială de cezar şi să se înscăuneze în locul său, acest fapt nu i-a atras simpatia cumnatului său, Maxentius, care uzurpase dreptul lui Severus de a conduce partea apuseană a imperiului. În scurt timp, conflictul a escaladat orice limită şi cei doi conducători s-au confruntat pe câmpul de bătălie, unde biruitor avea să fie cel care Îl descoperise între timp pe Hristos.
Este greu de spus care a fost natura relaţiei dintre Maxentius şi Maximian. Cu toate că structura emoţională a acesteia a fost destul de încărcată, certurile lor par în ochii istoricilor pricepuţi drept simple fabricaţii. De ce? Pentru că Maximian îşi dorea foarte mult să nu fie nevoit să renunţe la funcţia sa oficială de împărat al părţii apusene a Imperiului Roman. Constrângerea pe care o exercitase asupra sa bătrânul prieten şi coleg de conducere Diocleţian se dovedise prea puternică, alături şi de puterea militară a lui Galerius, ginerele celui din urmă. Maximian a abdicat de la conducere, dar, în secret, se pare că şi-a instruit suficient de bine fiul, pe Maxentius, să reuşească să uzurpe cel puţin partea de sud-vest a imperiului din mâinile incapabilului Severus, trimis de Galerius să ocupe funcţia respectivă. În consecinţă, îl avem pe Maxentius drept conducător al Romei, oraşul constituind la vremea respectivă capitala de drept a imperiului. Totodată, avem un Constantius Chlorus bolnav, care reuşeşte însă să plaseze puterea regiunii de nord-vest asupra fiului său, Constantin. Ce face Maximian în acest moment? Îi oferă propria fiică, Fausta, lui Constantin drept soţie, dar, în secret, doreşte să unifice sub conducerea sa atât regiunea controlată de propriul său fiu, cât şi pe cea condusă de propriul său ginere. Planul eşuează lamentabil, aşa cum am observat în materialul anterior, iar Maximian sfârşeşte prin a fi silit să se spânzure. În acest moment, sentimentele de fiu ale lui Maxentius reapar, acesta dorind să se răfuiască direct cu propriul său cumnat. Brusc, zona de vest a imperiului se transformă într-una conflictuală, mai ales că Galerius dispăruse deja din regiunea orientală, unde Licinius şi Maximin Daia aveau şi ei ceva de împărţit. Era clar că tetrarhia avea zilele numărate.
Un moment dificil
În acest moment, spiritul de luptă al lui Constantin este activat, sau mai bine-zis influenţat de un moment-cheie, atât pentru soarta Imperiului Roman, cât şi a Bisericii creştine. Constantin cel Mare ştia la vremea respectivă că are o armată inferioară numeric (aproximativ două treimi) celei conduse de Maxentius. De asemenea, ştia câtă umilinţă îndurase Galerius în timpul ultimei campanii din Italia, încheiată cu un rezultat dezastruos şi în urma căreia nu lipsise mult ca acesta să fie asasinat de propriii soldaţi înfometaţi şi furioşi. Aşadar, şi-a planificat expediţia cu mai multă meticulozitate decât predecesorul său. Maxentius putea să fie considerat un tiran, dar nu era un tiran limitat din punct de vedere intelectual şi tactic, ci extrem de capabil şi influent. Este adevărat că lipsa de caracter a acestuia, precum şi taxele tot mai mari pe care se vedea nevoit să le aplice populaţiei - să nu uităm că Roma nu mai beneficia de resursele comerciale din vremea în care imperiul era unificat - au contribuit la decăderea sa în ochii populaţiei. Grânarul egiptean era în mâna lui Maximin Daia, iar aprovizionarea cu mărfuri era sistată în toate direcţiile din cauza embargoului instaurat de ceilalţi împăraţi. Lipsa comerţului a început să îl afecteze pe Maxentius, care s-a folosit de prilejul morţii tatălui său pentru a-i declara război deschis lui Constantin cel Mare. Avea nevoie de teritoriile acestuia, dar a stat în expectativă. În acest timp, Sfântul Constantin a încercat să îşi pună ordine în gânduri. Avea cea mai mică armată dintre toţi împăraţii romani, formată în mare parte din gali şi celţi - populaţii pe care te puteai baza doar în mod limitat, deoarece aveau un caracter schimbător. Nu avea cetăţi întărite şi nici sprijin din partea celorlalţi împăraţi. Cu toate acestea, s-a străduit să îşi organizeze partea spirituală a vieţii. S-a rugat să i Se descopere adevăratul Dumnezeu, dar ceea ce l-a convins deplin au fost momentele întâlnirii sale directe cu Hristos.
Momentele-cheie ale viziunii
În relatarea cu privire la viziunile împăratului Constantin cel Mare, Eusebiu vorbeşte despre două astfel de momente. În primul dintre acestea, Sfântul Constantin a văzut o cruce mare pe cer în timpul zilei, împreună cu cuvintele „Să biruieşti întru aceasta!“ („Viaţa lui Constantin cel Mare“, în: PSB, vol. 14, p. 77), ca urmare a rugăciunii sale de a i Se descoperi adevăratul Dumnezeu. Descrierea lui Eusebiu pare puţin romanţată, dar, cu toate că aceasta pare să iniţieze o structură devenită deja clasică în hagiografiile ulterioare şi deşi majoritatea cercetătorilor şi-au exprimat unele îndoieli cu privire la veridicitatea sa, considerăm că este cel mai aproape de adevăr. Ulterior, încercând să afle ce reprezenta viziunea respectivă, la care au participat şi propriii săi soldaţi, Constantin cel Mare a fost doborât de oboseală şi, adormind, L-a visat pe Hristos Care i-a cerut să ia semnul respectiv şi să îl pună pe stindardele soldaţilor săi, fapt care a fost dus la împlinire a doua zi. Avem astfel de-a face cu o dublă viziune: una publică, iar cealaltă privată. Soldaţii au putut să accepte cu uşurinţă dorinţa lui Constantin cel Mare, de vreme ce fuseseră părtaşi la prima viziune. Cu toate acestea, Sfântul Constantin nu s-a grăbit să facă nimic altceva. Nu s-a botezat, nu a impus întregii armate să devină creştină, ci şi-a propus să ducă la împlinire promisiunea pe care o primise de la Hristos, şi anume că va obţine o biruinţă imediată asupra armatelor lui Maxentius, fapt care s-a şi împlinit curând, aşa cum vom detalia în următorul material.
Respingerea criticilor întreprinse de istorici
Rezervele exprimate de unii cercetători cu privire la viziunea experiată de Sfântul Constantin cel Mare se întemeiază în principal pe două argumente principale: în primul rând, a fost vorba doar de o strategie politică exprimată de un lider roman aflat într-un moment de cumpănă şi, în al doilea rând, astfel s-ar fi încercat atragerea unui contingent superior de armată din rândul creştinilor. Ambele ipoteze sunt false. Prima viziune a fost publică, deci în nici un caz nu a fost vorba de un fapt politic. În ceea ce priveşte atragerea creştinilor în armată, ne îndoim că ei nu s-ar fi aflat deja sub stindardul unui om care nu numai că nu le făcuse rău, dar chiar se dovedise extrem de binevoitor într-o perioadă când alţi conducători romani încă se mai delectau cu chinuirea nedreaptă a unor oameni nevinovaţi. Câteodată însă nu este suficientă raţiunea, oricât de pătrunzătoare, pentru a pătrunde în miezul unui eveniment, în special dacă acesta depăşeşte limitele minţii umane finite.