Să mulţumim Domnului!

Duminica a XXIX-a după Rusalii este unul din acele momente în care predicatorul rânduit să cuvânteze este atras, aproape inevitabil, spre subiectul "recunoştinţă". Şi asta pentru că pericopa citită în cadrul Sfintei Liturghii (Luca XVII, 12-19), cunoscută sub numele "Vindecarea celor zece leproşi", creează premisele necesare unui astfel de discurs.

Relatarea scripturistică a minunii săvârşite de Mântuitorul Iisus Hristos este o paradigmă pentru situaţii petrecute de atunci în infinitele întâlniri ale milei dumnezeieşti cu sărăcia umană, sărăcie înţeleasă în toate formele ei: mizerie materială, singurătate, boală, prigonire, rătăcire. Câţi nu stau departe de viitorul Binefăcător, neîndrăznind să se apropie prea mult, din cauza unei neputinţe sau nevrednicii conştientizate şi strigă către Dumnezeu: "Doamne, ajută-mă!". Nu aşa erau şi cei zece leproşi? "Intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi!" (v. 12-13). Iar apoi, de câte ori nu se întâmplă ca, ascultând sfatul unui preot sau îndrumările duhovnicului, să plecăm spre casă păşind apăsat spre împlinirea canonului? Exact ca nefericiţii afectaţi de lepră din textul evanghelic. "Şi văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit" (v. 14). Şi nu continuă această paralelă prin ignorarea demonstrată atunci când "ne vedem cu sacii în căruţă", cu doleanţele satisfăcute, precum cei care umblând după certificarea vindecării lor din partea preoţilor îndrituiţi să o facă au constatat că bubele au dispărut? Credem că da, şi mai credem că procentul recunoscătorilor, al celor care, înainte de a sărbători victoria împotriva suferinţei, nu uită să-şi plece genunchii în faţa lui Dumnezeu pentru a mulţumi pentru mila Sa cea mare, nu s-a schimbat foarte mult. Uneori, dacă te uiţi în jur, cu o severitate pe care nu ai dori-o aplicată şi în cazul tău, realizezi că a zecea parte din cei sprijiniţi de către cineva şi dispuşi să mulţumească celor ce i-au ajutat reprezintă o proporţie mult prea generoasă. Unde ne pierdem dorinţa de a fi recunoscători? Cum de uităm că în momente de ananghie am făcut anumite promisiuni şi apoi nu le mai onorăm? Cum se face că mai apoi avem, totuşi, curajul de a cere din nou câte ceva? Iubirea lui Dumnezeu nu depinde de felul în care noi Îi mulţumim. Dar, cu toate acestea, El ar vrea să ne întoarcem şi să exprimăm, în felul nostru smerit, îndatorarea profundă. "Şi răspunzând, Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?" (v. 17-18). Nu ştiu precis când uităm să mulţumim şi nici de ce. Lipsa de educaţie, bucuria prea mare, înfumurarea care ne face să zicem că "oricum, meritam acest bine". Sunt multe cauze. De fiecare dată însă, când trecem cu vederea chiar şi un banal "mulţumesc", să ne amintim că, deşi nu o pretinde pentru El, Dumnezeu aşteaptă recunoştinţa noastră ca împlinire a umanităţii noastre, ca expresie a singurei fiinţe ce este capabilă să ofere şi să primească iubire. "Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi" (I Tesaloniceni V, 18).