Să nu ne amăgim! Să iertăm din inimă...

„Doamne, de câte ori va greși față de mine fratele meu și-i voi ierta lui? Oare până de șapte ori?” (Matei 18, 21). Întrebarea Sfântului Apostol Petru este, de fapt, nedumerirea fiecăruia dintre noi. Glasul inimii caută adesea o măsură a răbdării și un hotar al iertării. Există oare o limită dincolo de care iubirea încetează să mai ierte? Putem ajunge într-o zi să rostim: „Până aici!”?

Răspunsul Mântuitorului răstoarnă întreaga logică a lumii și deschide orizontul nesfârșit al milei dumnezeiești: „Nu zic ție până de șapte ori, ci până de șaptezeci de ori câte șapte”. Firește, aceste cuvinte nu stabilesc o socoteală matematică și nici o limită care să poată fi numărată. Ele descoperă starea unei inimi care s-a lăsat transformată de harul lui Dumnezeu. Iertarea nu se calculează, nu se măsoară și nu se contabilizează; ea se trăiește cu sufletul luminat de iubirea lui Hristos.

Mântuitorul a rostit pilda datornicului nemilostiv, vorbind despre un stăpân înaintea căruia sunt aduse slugile spre a da socoteală. Una dintre ele îi datora 10.000 de talanți, o sumă atât de uriașă atunci, dar și acum, încât cei care ascultau cuvintele Sale au rămas, fără îndoială, fără glas. În lumea de atunci, 10.000 reprezenta cel mai mare număr folosit în limbajul obișnuit, iar talantul era cea mai mare unitate monetară cunoscută. Un singur talant de aur cântărea aproximativ 35 de kilograme, iar unul de argint aproape 44 de kilograme.

Prin urmare, datoria de 10.000 de talanți însemna o avere de neimaginat, o povară imposibil de achitat, depășind veniturile unor regate întregi. Dacă am încerca să exprimăm aceeași valoare în lumea de acum, ea ar depăși bugetele multor state dezvoltate. Prin această valoare impresionantă, Mântuitorul nu urmărește doar să arate mărimea unei datorii materiale, ci să descopere adâncul fără margini al datoriei pe care omul o are înaintea lui Dumnezeu și, în același timp, nesfârșirea milei cu care Tatăl ceresc este gata să ierte pe cel care se pocăiește cu sinceritate.

Domnul nu vorbește despre bani, nici despre aur, nici despre bogățiile trecătoare ale lumii acesteia. El vorbește despre păcat, despre adevărata datorie pe care fiecare om o poartă înaintea lui Dumnezeu. În această lumină putem înțelege sensul adânc al pildei. Nu există om care să poată spune că își poate plăti singur păcatele sau că își poate răscumpăra sufletul prin propriile puteri. Fiecare zi a vieții noastre adaugă alte datorii, păcate mai grele ori mai ușoare: judecăți pripite, nepăsare față de aproapele, mândrie, egoism, uitarea lui Dumnezeu, dar și cuvinte rostite fără discernământ. Toate greșelile, văzute și nevăzute, alcătuiesc povara apăsătoare pe care nici un om nu o poate ridica singur.

În neputința sa, sluga cade în genunchi și rostește cu glasul deznădejdii: „Mai îngăduie-mă și-ți voi plăti tot!”. Era însă o promisiune omenește imposibilă. Nici în ani mulți nu și-ar fi putut achita o asemenea datorie. Și totuși, împăratul săvârșește ceea ce omul nu îndrăznea nici măcar să spere: îi iartă întreaga datorie, fără condiții, fără târguială, fără a-i cere nimic în schimb.

În acest gest de negrăită milostivire se descoperă chipul luminos al Părintelui ceresc. Dumnezeu nu este contabilul greșelilor noastre, nici judecătorul care numără căderile omului, ci Tatăl plin de îndurare, Care Se pleacă asupra fiilor Săi cu nesfârșită compătimire și iubire. Iertarea Lui nu poate fi măsurată, nici calculată și nici limitată de slăbiciunile noastre, ci este la fel de nemărginită precum iubirea Sa. Crucea lui Hristos rămâne pentru toate veacurile dovada că mila lui Dumnezeu este întotdeauna mai mare decât vina omului și că harul Său covârșește orice păcat al celui care se întoarce cu inimă smerită.

Însă înțelesul cel mai profund al parabolei se descoperă abia după ce sluga datornică primește iertarea negrăită. Cel grațiat iese dinaintea stăpânului cu datoria ștearsă, cu viața dăruită din nou, și îl întâlnește pe un tovarăș care îi datora foarte puțin. Față de cei 10.000 de talanți, suma pe care i-o împrumutase aceluia era neînsemnată. Dacă datoria lui față de stăpân fusese cu desă­vâr­șire imposibil de plătit, aceasta putea fi achitată într-un timp scurt și fără mari greutăți.

Dar, în chip surprinzător și dureros, omul care tocmai întâlnise nemărginita milă a stăpânului devine dintr-odată nemilostiv. Cel care fusese ridicat din adâncul propriei neputințe se poartă acum ca un stăpân aspru și fără inimă. Slujitorul l-a apucat pe tovarășul său de gât, l-a amenințat cu asprime și, fără urmă de compasiune, l-a aruncat în temniță. Uitase într-o clipă tot ceea ce se petrecuse cu puțin înainte. Uitase lacrimile pe care le vărsase, uitase genunchii plecați în țărână, uitase rugămintea rostită cu disperare. Dar, mai presus de toate, uitase întâlnirea cu un Stăpân atât de bun, iubitor și nemărginit în milostivirea Sa.

Așa se întâmplă adeseori și cu noi. În fiecare zi rostim rugăciunea „Tatăl nostru”, cerând: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. Dorim din toată inima iertarea lui Dumnezeu, dar de multe ori nu suntem pregătiți să oferim aceeași iertare celor care ne-au rănit. Așteptăm să fim cuprinși de mila dumnezeiască, însă ne împietrim inima când suntem chemați să arătăm aceeași milă aproapelui nostru.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Nimic nu ne face atât de asemănători cu Dumnezeu precum iertarea celor care ne-au greșit”. Dacă Dumnezeu este iubire desăvârșită și milostivire fără margini, atunci omul care iartă începe să reflecte chipul Tatălui ceresc și să se asemene, prin har, cu El.

La rândul său, Sfântul Ciprian al Cartaginei arată că însăși rostirea Rugăciunii Domnești poate deveni o judecată asupra noastră. Prin propriile noastre cuvinte Îi cerem lui Dumnezeu să ne judece după măsura cu care noi înșine îi iertăm pe cei de lângă noi. De multe ori rostim rugăciunea fără să conștientizăm adâncul ei, iar dacă am privi cu sinceritate și smerenie înlăuntrul nostru, am descoperi că ne aflăm cu toții în aceeași primejdie sufletească. Ne judecăm singuri, cerând, fără să ne dăm seama, ca Dumnezeu să nu ne ierte, fiindcă nici noi nu suntem gata să iertăm.

Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că omul care păstrează în inimă pomenirea răului nu poate dobândi curăția rugăciunii. Vai nouă, dacă inima noastră rămâne închisă în lanțurile resentimentului! O inimă care nu iartă nu poate deveni altar al harului dumnezeiesc, iar rugăciunea își pierde puterea înaintea lui Dumnezeu.

Parabola ne spune că slujitorii care erau de față au văzut cele petre­cute și au mers să-i spună stăpânului. Nimic din viața noastră nu rămâne ascuns înaintea lui Dumnezeu. El cunoaște cele mai tainice mișcări ale inimii noastre, iar îngerii Săi sunt martorii faptelor, ai cuvintelor și ai gândurilor noastre. Fiecare gest de bunătate și de milă, dar și împietrirea inimii, fiecare resentiment și fiecare lipsă de iertare sunt cunoscute înaintea Tronului Său.

Atunci stăpânul îl cheamă din nou pe slujitor și îi spune cu durere: „Slugă vicleană, toată datoria ți-am iertat-o fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, să ai și tu milă de cel împreună-slujitor cu tine, precum și eu am avut milă de tine?”. Aceasta este întrebarea pe care Hristos o adresează fiecăruia dintre noi. Cum putem cere milă dacă noi înșine nu arătăm milă? Cum putem nădăjdui în iertarea lui Dumnezeu, dacă păstrăm în suflet resentimente, dorință de răzbunare, răutate și pornirea de a-l apăsa pe aproapele nostru, în timp ce pe noi înșine ne îndrep­tățim fără încetare?

Sfârșitul parabolei este un cutremurător avertisment: „Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta - fiecare fratelui său - din inimile voastre”. Să luăm aminte la cuvântul hotărâtor: „Din inimile voastre”. Domnul nu ne cere o iertare rostită doar cu buzele, nici o împăcare formală sau o simplă politețe exterioară. El ne cheamă la o vindecare lăuntrică, la o curățire a inimii și la o eliberare de povara urii.

A ierta nu înseamnă a spune că răul a fost bine și nici a justifica nedreptatea. Nu înseamnă uitarea adevărului și nici aprobarea păcatului. A ierta înseamnă a renunța la ură, la dorința de răzbunare și la orice împietrire a inimii, încre­din­țând dreptatea în mâinile lui Dumnezeu, Judecătorul a toate și, în același timp, Părintele Cel milostiv.

Istoria Bisericii este împodobită cu nenumărate mărturii ale iubirii care biruiește răul prin iertare. De la începuturile creștinismului și până astăzi, sfinții au arătat că adevărata putere nu stă în răzbunare, ci în dragostea care nu încetează să binecuvânteze.

Arhidiaconul Ștefan, întâiul mucenic al Bisericii, în timp ce trupul îi era zdrobit de pietrele celor care îl ucideau, nu a rostit cuvinte de osândă, ci s-a rugat cu o iubire care depășea firea omenească: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!” (Fapte 7, 60). Mucenicii lui Hristos au mers spre locul pătimirii cu sufletele pline de pace, binecuvântându-i pe prigonitorii lor și răsplătind ura cu rugăciune, iar blestemul cu iubire.

Mai presus de toate însă strălucește pilda desăvârșită a Mântuitorului Hristos. Răstignit pe Cruce, înconjurat de batjocură, durere și nedreptate, El nu a cerut pedeapsă pentru cei care Îi luau viața, ci S-a rugat Tatălui cu o milostivire care covârșește înțelegerea omenească: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac!” (Luca 23, 34). În această rugăciune se află măsura iubirii dumnezeiești și înălțimea iertării la care este chemat fiecare creștin.

Dar cum poate omul, atât de fragil, rănit de păcat și ușor amăgit de patimi, să se apropie de înălțimea iubirii dumne­zeiești? Cum pot ajunge bieții muritori să ierte asemenea lui Hristos?

Lumea socotește adeseori iertarea drept un semn de slăbiciune sau de neputință. Sfinții Părinți ne învață însă cu totul alt­ceva: iertarea este cea mai mare biruință asupra răului, cea mai înaltă dovadă a libertății sufletului și cea mai limpede mărturie că harul lui Dumnezeu lucrează în inima omului.

Cel care nu iartă rămâne, fără să-și dea seama, legat de cel care l-a rănit, purtând zi de zi lanțurile resentimentului și ale durerii. În schimb, omul care iartă deschide larg ușa inimii sale harului dumnezeiesc și Îi îngăduie lui Dumnezeu să lucreze în adâncul ființei sale, vindecând răni pe care nici timpul, nici puterea omenească nu le pot vindeca.

Sfântul Isaac Sirul zugrăvește starea sufletului unit cu Dumnezeu: „Inima milostivă arde pentru toți: pentru oameni, păsări, dobitoace și chiar pentru vrăjmași”. Aceasta este inima pe care Dumnezeu dorește să o plăsmuiască în fiecare dintre noi: o inimă plină de lumină, de compătimire și iubire fără hotare, în care să încapă întreaga lume.

De aceea ne rugăm împreună cu Psalmistul: „Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule, și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele” (Psalmul 50, 11).

Să cultivăm, așadar, dorința sinceră de a ne schimba viața. Să nu ne mai întrebăm cât de mult ne-au greșit ceilalți nouă, ci cât de nemăsurat ne-a iertat Dumnezeu pe fiecare dintre noi. Atunci când vom privi cu ochii credinței spre Crucea lui Hristos, toate datoriile pe care semenii noștri le au față de noi se vor micșora până aproape de nimic, în comparație cu datoria nesfârșită pe care Dumnezeu a șters-o prin iubirea, mila și jertfa Fiului Său.

Să-L rugăm pe Domnul să ne dăruiască puterea de a ierta din inimă, fără împotrivire, pentru ca sufletele noastre să devină lăcaș al păcii Sale. Iar în ziua cea mare a întâlnirii cu El, când vom sta îna­intea Tronului iubirii dumnezeiești, să ne învrednicim să auzim cuvântul pe care îl dorește și îl așteaptă fiecare suflet credincios: „Iertate îți sunt păcatele tale!” (Marcu 2, 5).