Să trăiţi!

În articolul de săptămâna trecută ne-am ocupat de „bineţe“, adică de formulele de salut ce cuprind în enunţul lor cuvintele bine sau bun, ca expresie a sentimentelor care animă (sau ar trebui să anime) vieţuirea unei colectivităţi sau pe cei care vin în contact la un moment dat, pentru starea de bine şi pentru performanţa comunicării.

Pe lângă formule generale de acest tip, există însă şi alte saluturi tradiţionale, specifice unor împrejurări din viaţă, unor situaţii şi unor profesii. Ne referim, mai întâi, la cele legate de muncă. Trecând pe lângă cei care lucrează pe ogor sau la construcţia unei case, se spune încă „Doamne, ajută!“, urare căreia, în anumite situaţii, îi lua locul formula „Aştezău!“, adică „Să ajute Dumnezeu!“, ce era adresată femeilor care urzeau pânza sau ţeseau, având şi corespondentul „Rostul mare!“. Dar modelul cultural al religiei este prezent şi prin alte enunţuri. În afara saluturilor creştinilor de Înviere şi de Înălţare, „Hristos a înviat!“, respectiv „Hristos S-a înălţat!“, în trecut, în Crişana, chiar formula generală de salut era „Zo te cuşte“, moştenită din latină: Deus te constet, o îmbinare de cuvinte ce conservă verbul latinesc constare „a menţine“, în română „a ţine în viaţă“. Iată momente din viaţă care atrag saluturi-urări specifice: la despărţirea de un bolnav i se doreşte „Însănătoşire grabnică!“ ori „Sănătate!“ (formulă potrivită oricând!), tinerilor căsătoriţi „Casă de piatră!“, sau, altora, în funcţie de situaţie, „Noroc!“, „Succes la examene!“, „Vacanţă (sau odihnă) plăcută!“, „Pe curând!“; provenind din mediul militar, s-a generalizat salutul „Să trăiţi!“. Semnificativ ne apare faptul că la două din formulele de salut amintite s-a adăugat, în împrejurări diferite, marca „bineţelor“: este vorba, în primul rând, de un slogan electoral foarte cunoscut şi foarte comentat în fel şi chip, „Să trăiţi bine!“, iar, în al doilea rând, de salutul tradiţional din minerit, „Noroc bun!“, înscris şi pe frontispiciul intrării de la multe mine din România. Această urare, ca şi altele, ne dovedeşte că, departe de a fi un simplu automatism, salutul reflectă o stare de spirit, o pornire a subconştientului, ca parte dintr-un adevărat ritual. În legătură cu „Noroc bun!“ al minerilor (enunţ extrapolat acum în folosirea cuvintelor respective ca nume al unui sindicat de breaslă) amintim, cu titlu de curiozitate, că, într-o campanie de „purgare“ a limbii de influenţe „nocive“ ale regimului „burghezo-moşieresc“, dusă de revista proletcultistă „Cum vorbim“ în anii 1949-1950, formula apărea catalogată drept „reacţionară“: „a da cuiva noroc însemnează a-l încredinţa hazardului“, aşadar „cu totul ne la locul lui într-o ţară în care «stăpân pe destin e poporul»“(!). Şi iată adusă şi motivaţia... socialistă: „Noi ştim că nu există «noroc» sau «şansă», ci numai: munca cinstită şi patriotică“. Dar, cu motive similare, în aceeaşi rizibilă publicaţie de poliţie lingvistică, era combătut chiar salutul „Bună ziua!“: „a dori cuiva o zi bună nu însemnează nimic altceva decât a-l încredinţa voinţei supreme (a zeilor) care anticipează rostul vieţii prin împărţirea zilelor în bune şi rele“. Se făcea însă şi o concesie, intenţionându-se schimbarea mentalităţii: acest salut putea fi admis, dar trebuia interpretat drept „îţi doresc să munceşti în aşa fel încât rezultatele muncii tale să fie bune şi asta nu-i tot una cu a-i dori /cuiva/ să aibă noroc“ (!) Adevărul cuprins în discursul de recepţie la Academia Română al marelui geograf Simion Mehedinţi, anume că este posibilă Caracterizarea etnografică a unui popor prin munca şi uneltele sale (1920), poate fi extrapolat, în ceea ce priveşte salutul, nu numai la o colectivitate, ci la fiecare individ: nu desconsiderarea formulelor socotite vechi şi ţinerea... la curent prin adoptarea inovaţiilor „haioase“ reprezintă soluţia originalităţii, ci adecvarea, la situaţie şi la interlocutor, principiul clasic aristotelic „to prepon“, este ceea ce ne defineşte ca personalităţi.