Sacralitatea pierdută
În viaţa popoarelor, a naţiunilor, la fel ca şi în existenţa creştinilor, calendarele cuprind nu puţine zile sfinte. Sinaxarele laice încrustează cu roşu culoarea sângelui vărsat, zile de jertfă, amintind momente când s-a câştigat o bătălie, un război ori s-a dobândit libertatea socială, s-a obţinut independenţa statală. Sunt acele clipe ce nu se uită, cu un rol primordial, decisiv, în istoria unor comunităţi etnice, a unor ţări. E vorba de zile de sărbătoare şi de recunoştinţă. Americanii au în calendar chiar o Zi a Recunoştinţei. Defel întâmplător, deoarece reprezintă un memento al sacrificiului, cel mai adesea cu viaţa, pentru binele unei seminţii sau al umanităţii în general. Cele mai proeminente astfel de zile, încărcate de simboluri, devin sărbători naţionale. În albia lor se adună toate celelalte semnificaţii într-un fel de chintesenţă a celebrării. Francezii au ales ziua de 14 iulie, căderea Bastiliei, zi a biruinţei libertăţii contra tiraniei. Americanii s-au oprit la 4 iulie, zi când s-a proclamat independenţa faţă de Regatul Unit. Ţările care au monarhi în fruntea lor serbează ca zi naţională pe aceea de naştere a suveranului. Avem de-a face cu sărbători naţionale statuate de sute de ani şi nici o întâmplare, oricât de teribilă şi importantă, ce-a survenit în vieţuirea lor naţională, nu le-a clintit de la locul lor sacru. S-a petrecut şi se petrece aşa pentru că istoria acestor popoare şi naţiuni a curs în matca firescului, a normalităţii şi s-a structurat în jurul unor valori şi repere solide, de necontestat, intrate în mitologia lor. Aceste zile, odată cu trecerea vremii, a secolelor, s-au impregnat de sacralitate. Toată suflarea unei naţiuni se regăseşte în duhul lor şi se cuminică din bogata lor simbolistică. În cadrele unor asemenea zile, oamenii simt profund, organic, că trăiesc sub semnul înălţării şi catharsisului. Adastă înaintea unui izvor din care sorb apa cea curată, ce dă puterea urmării pe mai departe şi nesmintite a drumului, nu singur, ci laolaltă cu ceilalţi semeni de un neam şi de o simţire.
În zile ca acestea, o naţiune lasă deoparte îndeletnicirile obişnuite, trebile mai mari sau mai mici, şi-şi îngăduie răgazul şi desfătarea reflecţiei şi bucuriei. În asemenea momente, oamenii se gândesc mai mult la patrie, la cei de-o seamă cu dânşii, la ceea ce e ţara lor pentru ei şi pentru lume. E ziua în care mândria de a aparţine unei statalităţi capătă contur mai deplin pentru mulţi oameni deodată. Este în firea lucrurilor să fie aşa. Din păcate, nu se întâmplă la fel în cazul acelor popoare care au fost silite să iasă din matcă, să-şi pângărească simbolurile naţionale, să schimbe, după bunul plac al vremelniciilor, conducători, zilele naţionale şi, cel mai adesea, să o facă din poruncă (ucaz) străină.
Marea problemă a conştiinţei de neam
E şi cazul, din nefericire, al nostru, al românilor. Am avut vreme de aproape jumătate de veac drept zi naţională data de 23 august, care marca nu un moment de glorie naţională, de biruinţă, ci unul de înfrângere. Era ziua de început a ocupaţiei roşii. O astfel de alegere a zilei naţionale a deturnat sensul natural al sărbătorii şi, fatalmente, a îndepărtat-o din sufletele românilor. Aceştia au simţit cu putere că nu era sărbătoarea lor, ci a prigonitorilor şi profitorilor regimului de ocupaţie şi, ca atare, n-au rezonat cu ziua naţională impusă, nu dorită.
După schimbările de timp istoric din 1989 s-a revenit la o zi sfântă pentru români, 1 Decembrie, zi de celebrare a neuitatului 1 Decembrie 1918, stelarul moment al Marii Uniri, moment de la care se rostuieşte în acest an un veac. Dar lupta politică acerbă, fără scrupule, pierderea solidarităţii naţionale, alăturate desacralizării făptuite de comunişti, au făcut ca ziua naţională să nu capete în viaţa poporului nostru însemnătatea meritată şi firească. E greu de perceput şi acum, la aproape trei decenii de la consacrarea zilei Marii Unirii ca sărbătoare naţională, dincolo de manifestările oficiale, mai mult sau mai puţin formale, o stare de sărbătoare, de cinstire a patriei, de care să fie cuprinşi de 1 Decembrie toţi românii. Se vede cu ochiul liber că nu se creează acea atmosferă de comuniune naţională care să-ţi dea sentimentul că trăieşti ceasuri unice de înălţare, de mândrie a apartenenţei la România. Impresia, dezamăgitoare evident, este cel mai adesea de zi ca oricare alta. Magazinele sunt deschise cu orarul unei zile de lucru, la fel şantierele şi multe firme private. Doar instituţiile statului au program de sărbătoare, ceea ce nu înseamnă deloc că cei care au primit liber trăiesc sub semnul sărbătorii. Nu se respiră aerul sacru al zilei naţionale ca la alte popoare. Asta arată neîndoios că suntem încă departe de normalitatea unei vieţi naţionale.
În sinaxarele laice româneşti figurează destule zile sfinte. Îndreptăţit aşezate acolo. Dar nu prea are cine oficia la altarele fiinţei naţionale. Când ziua naţională va fi cinstită ca zi naţională vom avea dreptul să vorbim de săvârşirea renaşterii naţionale, cea atât de clamată, dar şi atât de departe de făpturile noastre de români. Ţine de criza morală în care ne afundăm şi care constituie marea problemă nerezolvată a conştiinţei de neam.