Sadoveanu... pe drumuri basarabene
Ziua de 5 noiembrie reprezintă un punct de reper în calendarul literar al nației noastre. În 1880, la această dată, venea pe lume în târgul Pașcanilor cel ce avea să ajungă unul din cei mai prolifici scriitori din literatura română. Mihail Sadoveanu - despre el este vorba - prin monumentala sa creație a devenit reprezentantul literar al tuturor provinciilor istorice românești, călătorind nu doar fizic prin ele, dar mai cu seamă prin tumultuosul lor trecut istoric, evidențiind un lucru de căpătâi: obârșia comună a românilor. Pentru că ne apropiem de ziua Marii Uniri, punctul culminant al manifestărilor Anului Centenar, voiesc a vă aduce în atenție o carte puțin cunoscută, scrisă de Sadoveanu în urmă cu 101 ani, după o emoționantă călătorie întreprinsă în România de dincolo de Prut, îndată după ce Basarabia a revenit acasă prin istoricul act de la 27 martie 1918. Scrierea „Pe drumuri basarabene”, căci la ea facem referire, a văzut lumina tiparului inițial la Chișinău în 1921, cu titlul „Orhei şi Soroca. Note de drum”, apoi s-a publicat și la Bucureşti, cu mici intervenții ale autorului. Constituind o înflăcărată pledoarie a românității pământului dintre Nistru și Prut, regimul comunist a interzis publicarea volumului până și în ediția critică a operei sadoveniene. Abia în 1992 s-a retipărit, cu o prefață semnată de profesorul Ionel Oprișan, unul din remarcabilii specialiști ai scrierilor lui Sadoveanu.
Lucrarea, cu cele 23 de capitole ale sale, ne transpune în Basarabia anilor 1919, deci îndată după Marea Unire. Sadoveanu, sub pretextul unor experiențe cinegetice, dorea să cunoască bătrâna Moldovă de dincolo de Prut, numită de el „trup din trupul Moldovei mele dragi”, luându-l ca tovarăș de drum pe unul din bunii săi amici, Grigore Cazacliu, mazil basarabean. Itinerarul a fost unul pitoresc: au pornit de la Ungheni spre Bălți, continuând cu vizitarea cunoscutei cetăți Soroca, apoi Cobâlnea, Slobozia şi Cotiujenii Mari. Călătoria şi-a urmat cursul cu aceeași dorință nestăvilită a scriitorului de a descoperi oameni și locuri noi la Teleneşti şi Căpreşti, pelerinajul prin istoria și drumurile basarabene sfârșindu-se la mănăstirile Cușalăuca, Hârbovăţ, Hârjauca, Răciula şi Frumoasa.
„Excursia”, la rându-i, devine un pretext, fiindcă prozatorul vrea să ne aducă în atenție o lecție de istorie despre trecutul zbuciumat al străvechiului petic de pământ românesc. De aceea își deschide cartea cu o descriere impresionantă a Basarabiei, numind-o, în capitolul de început, Vechea şi frumoasa Moldovă, închinându-i un imn în care proslăvește gloriosul ei trecut istoric, dar și dureroasa-i înstrăinare de după 1812: „În fiecare dimineață, acest popor a mulțumit lui Dumnezeu nu atât pentru pâine și sare, căci asta are cu îmbelșugare, cât pentru viață, care-i ca floarea din râpa Nistrului: o arde vântul stepei”. Cu toate acestea, iată, Dumnezeu a rânduit și ceasul izbăvirii pentru care a luptat și el cu arma în mână în Războiul de Reîntregire: „sufletul meu, din trecut, se înalţă în viitor, vede poporul cel cinstit slobozit din cătuşe, ridicându-se în depline drepturi, cu fruntea iarăşi în lumină, ca strămoşii cei tari”.
Autorul, cu o inegalabilă forță, reușește prin cuvântul scris să ne facă și pe noi camarazi ai istoricului pelerinaj; cu cât înaintăm în pământul Moldovei Marelui Ștefan de dincolo de apa bătrânului Prut, constatăm, împreună cu literatorul, realități dureroase din Basarabia acelor ani, rămase, din nefericire, neschimbate până astăzi. În primul rând, constată rusificarea fraților români, care vorbeau o limbă străbună stâlcită, adesea împestrițată cu cuvinte rusești. Odată cu aceasta, sufletul călătorului se întristează observând și perimarea simțământului național în unele așezări, silite, se pare, să accepte rusificarea din nevoia de supraviețuire. Speranța totuşi nu s-a risipit, căci, spre marea lui bucurie, Sadoveanu a găsit prin casele câtorva vrednici gospodari cărți în limba română, a auzit slujbe în românește, cu precădere la bătrânele chinovii moldave, deși regimul țarist interzisese cu desăvârșire acest lucru. De-a dreptul impresionant a fost dialogul scriitorului cu un monah din obștea Mănăstirii Frumoasa din Răzălăi, „Betleemul” prunciei Sfântului Mitropolit Iosif Naniescu. Printre altele, a aflat de la călugărul Simion Stratu că în acea chinovie și-a început noviciatul vieții monahale marele Mitropolit al Moldovei Iosif Naniescu. A văzut chilia unde a stat în anii de început ai lungului și luminosului drum în viața călugărească. Ajuns Mitropolit al Moldovei și neuitând că la Frumoasa monahii nu aveau cărți de cult în limba străbună, Sfântul Iosif a dăruit mănăstirii copilăriei sale „toate cărțile de slujbă în românește tipărite în Mănăstirea Neamțului”. De pe ele călugării de la Frumoasa slujeau și atunci, dar poate că și astăzi.
Într-o zi de duminică pelerinul Sadoveanu soseşte la o altă așezare monastică, Mănăstirea Cușalăuca, așezată „între dealuri unduioase, la marginea unei dumbrăvi de stejar”. Aici scriitorul a trăit o adevărată revelație: Sfânta Liturghie și predica le-a auzit rostite într-o dulce și odihnitoare limbă română, „ca şi când niciodată n-a apăsat asupra acestor locuri domnia unei limbi străine”. Reiterând rolul Bisericii românești din Basarabia de a păstra identitatea națională în timpul ocupației țariste, Sadoveanu conchide: „cartea cu slovă românească vorbeşte inimilor românilor basarabeni, fiind o sămânţă ce va rodi însutit ca şi sămânţa cea bună a Evangheliei”.
Multe și deosebite se arată impresiile lui Sadoveanu despre Țara Mușatinilor. Vă las să le descoperiți lecturând cartea, pe care, din păcate, o putem găsi doar prin marile biblioteci, prin anticariate ori prin unele colecții particulare ale iubitorilor de literatură.
Cu nădejdea că o vom vedea curând și pe rafturile reeditărilor, voiesc a vă încredința încă o dată de locul special pe care Țara l-a avut în sufletul romancierului; iată câteva rânduri scrise de el în 1940: „Am căzut la pământ acum două luni la cedarea Basarabiei şi Bucovinei. Acum mă simt înjunghiat după ruperea unei jumătăţi a neamului nostru din Ardeal. Refuz să cred că e ceva definitiv, totuşi, mai fericiţi decât unii din noi sunt cei care au murit ca să nu mai fie martori la așa dureri... Mă tem că încercările noastre prea crude nu s-au isprăvit”.