Salteaua de paie

E umplută cu paie, iar paiele cu amintirea vieții lor de demult, când fuseseră spice verzi de grâu pe câmp.

Au trecut mulți ani de atunci, dar încă mai păstrează în memorie chiotul unei fete care se pierdea zilnic printre ele. Și pașii unui băiat ce o căuta mereu.

Era bunica mea fata aceea. Iar băiatul, bunicul meu.

Doamne, ce drag mi‑era să dorm în patul din odaia lor! Deoarece acolo se născuse mama! Și acolo îi spusese bunicul bunicii, la câțiva ani după aceea, că el o să plece la război. Și acolo stătuse ea cu urechea lipită de saltea, ca să‑i audă glasul venind prin noapte spre câmpul verde de‑acasă.

Și chiar pe acolo i se întorsese glasul. Și se întorsese, la scurtă vreme, și el. Dar numai după ce ea îi sorbise cu un pai smuls din saltea chipul din negura depărtării. După care s‑a întâmplat să doarmă din nou împreună pe saltea. Și s‑a mai întâmplat, în afară de mama, și nașterea altor copii.

Și‑a venit, într‑o zi, un fel de seceriș! Fata aceea din trecut alerga speriată prin grâu, tot sperând să‑l găsească pe băiat. Însă grâul se mutase în salteaua de dedesubt.

Intram pe furiș în camera bunicilor, rugându‑mă de soarele veșted din saltea să amâne venirea celuilalt seceriș. Dar soarele viu din fereastră părea să se împotrivească.

Așa că iată‑mă, acum, doar pe mine lungit în patul din odaia bunicilor: grâu galben trăgând cu urechea la paiele de grâu din saltea!

E locul unde aș vrea să mor. Aproape că‑mi vine să mor de drag când mă gândesc!