„Sâmbăta nu e clădire, ci rugăciune şi testament“

Aminteam într-un material anterior despre Mănăstirea Sâmbăta de Sus, din judeţul Braşov, de proiectul temerar al Mitropolitului Antonie Plămădeală al Ardealului de reconstruire a ansamblului voievodal brâncovenesc în vremea regimului comunist. Astăzi, când vrednicul de pomenire ierarh ar fi împlinit 88 de ani, se cuvine să prezentăm activitatea sa ctitoricească de reconstruire a incintei mănăstirii de la poalele Munţilor Făgăraş.

Sosit în Transilvania ca mitropolit în anul 1982, după doi ani de slujire chiriarhală la Buzău, unde a des­coperit că Reşedinţa episcopală era ctitorie brâncoveneas­că şi a restaurat-o, Antonie Plămă­deală s-a „reîntâlnit“ cu Brân­coveanu la Mănăstirea Sâm­băta. Locul nu-i era străin. În anii â40 ai secolului trecut, în timpul studenţiei, îşi petrecea vacanţele în acest aşezământ. După decenii, avea să revină în calitate de chiriarh. Într-un cuvânt de învăţătură rostit la hramul din anul 1996, Mitro­politul Ardealului mărturisea: „Mănăs­tirea o cunoşteam demult, studenţia mi-o făcusem la Sâm­băta, toate vacanţele. O cu­noşteam şi îmi era foarte dragă, încât atunci când am venit ca mitropolit al Transil­vaniei cea dintâi vizită - după ce am vizitat monumentul lui Şaguna de la Răşinari - a fost la Mănăstirea Sâmbăta, unde mi-am regăsit cumva tinereţea, adolescenţa. Propriu-zis, în clipa aceea mi-am pus în gând şi mi-am zis: dacă într-o zi va fi posibil, va trebui să restaurez Mănăstirea Sâmbăta. Era cumva şi leagănul formaţiei mele spirituale. Multă vreme n-am îndrăznit. Regimul trecut nu permitea asemenea lucruri. Am îndrăznit tocmai atunci când era mai puţin indicat să îndrăznesc“.

„Îndrăzneala“ a venit tocmai pe şantierul unei biserici în suferinţă. La translarea Bise­ricii Olari din Capitală - eveniment petrecut în 1983 -, Mitro­politul Antonie îl însoţea pe şantier pe fericitul întru ador­mire Patriarh Iustin Moisescu. Împreună cu ei era un demnitar din Consiliul Culturii, căruia i-a prezentat, în mare, planul de a reface o ctitorie brâncovenească din judeţul Braşov. După cum mărturisea mitropolitul, acel demnitar i-a recomandat să înainteze un proiect de principiu, în valoare de maximum 5 mi­lioane de lei. Altfel avea ne­voie de decret prezidenţial. Aflat în prag de pensie, i-a aprobat acel proiect pentru un aşezământ de obiecte de patrimoniu. Revenit la Sibiu, ierarhul a început să îm­păr­tăşească vestea aprobării rezi­dirii mănăstirii. Pentru toţi oficialii, era un proiect muzeal. Aşa a luat naştere unul dintre puţinele şantiere de amploare des­făşurate în paralel cu proiectul Casei Poporului: „Totul se făcea cu act în regulă şi cu mare rapiditate. Ne temeam să nu treacă «cineva» cu helicopterul spre oraşul Victoria şi să vadă şantierul. Am fi fost terminaţi! Ne-a apărat Dumnezeu. Lucram cu sute de lucrători pe zi, care ar fi trebuit să lucreze la Marea Casă din Capitală. E marele merit al părintelui stareţ Veniamin (Tohăneanu, n.r.) că ne-a putut adăposti şi hrăni, în acele vremuri, câteva sute de lucrători zilnic“.

Mitropolitul Antonie descria re-zidirea Mănăstirii Sâmbăta drept „o lucrare conspirativă“: „Toţi ştiam că facem mănăstire, cu o mare biserică înscrisă în noua clădire dinspre nord, dar tuturor le spuneam: aici va fi sală de expunere, aici atelier de icoane, aici paznici etc. şi nimeni nu ne-a reclamat. Sălii de «expunere» de obiecte muzeistice i-am făcut trei bolţi, cu trei mari candelabre lucrate de arh. Constantin Popescu din Bucu­reşti, cu oale de rezonanţă ascunse în zid, cu găurile vizibile, cu altarul mascat de un perete de-o cărămidă care să poată fi demolat îndată după dispariţia dictaturii, cu cafas mascat care urma de asemenea să fie desco­perit. A doua zi după Revoluţia română, altarul a şi fost des­coperit şi în locul zidului s-a făcut, provizoriu, catapeteasmă din icoane pe sticlă. Biserica e de atunci în funcţie“.

La finele anilor â80, când şantierul de la Sâmbăta era în plină desfăşurare, Mitropolitul Ardealului amintea în vasta-i corespondenţă despre stadiul lucrărilor. La 25 septembrie 1988, îi scria de la Schitul Păltiniş lui Octavian Paler: „Sâm­băta a fost al doilea sat natal. Acolo m-am născut pentru monahism şi pentru Transil­vania. Totul mă fascina. După fiecare piatră şi după fiecare copac stătea ascuns un zeu care mă privea pe furiş. Multe seri târzii mi-am petrecut la masa de piatră de pe malul lacului. De pe atunci vedeam de acolo zidirea din jurul bisericuţei, bisericuţă pe care parcă o ţinea în mâini Constantin Brâncoveanu, cum ţin ţăranii pâinea şi sarea când primesc pe oaspeţi. Astăzi zidirea din jur e o realitate. O îndrăzneală. O văd, o ştiu făcută de mâinile şi gândul meu, şi nu-mi vine s-o cred. Sunt de pe acum o cărămidă în zidurile ei, cum voi fi şi în veşnicie. ş…ţ Mă simt şi azi, acolo, ca şi atunci când am fost întâi. Nu spun la nimeni dar, de fapt, ori de câte ori merg acolo, şi oricât de des ar fi, merg să mă întâlnesc cu mine. Nici mie nu-mi strică zidirea care se înalţă acum. Nu mă schimbă. Mă împlineşte. Şi locul îl împlineşte. Îmbracă bisericuţa care părea stingheră, părăsită, dezgolită“. Câteva zile mai târziu, în 10 octombrie, îi scria lui Artur Silvestri, printre altele: „Mă aflam la Sâmbăta. Creşte frumos. Învie Brânco­veanu în Transilvania!“ Edifi­ca­toare sunt şi cuvintele adresate preotului Gheorghe Cristescu din Lugoj: „E într-adevăr o întronizare a lui Constantin Brâncoveanu în Ţara Transil­vaniei ca să domnească în ea, după Mihai Viteazul, în vecii vecilor. Fie ca Brân­coveanu-martirul să merite de la Dumnezeu pentru Transilvania, libertatea şi veşnicia ei românească. Sper ca ceea ce clădesc la Sâmbăta, «curtea» lui, să-i placă şi să rămână veşnic în ea, clopotele Sâmbetei să cânte mereu pe toate văile, că Transilvania va trăi mereu sub domnia lui «Brâncoveanu Constantin, Boier vechi şi domn creştin». Sâmbăta nu e o clădire, ci o rugăciune şi un testament“.

După 1990, incinta mănăs­tirii era finalizată. Biserica Brâncoveanului era străjuită de o veritabilă „cetate“: două laturi etajate (a foişorului brânco­venesc la sud şi a paraclisului la nord) întregite de două pergole ce închid patrulaterul. Sub pergola dinspre apus îşi dorm somnul de veci Mitropoliţii Ardealului: Nicolae Bălan ctitorul, Nicolae Colan, Nicolae Mladin şi Antonie Plămădeală ctitorul. Paraclisul, foişorul şi palatul brâncovenesc, stăreţia, biblioteca, muzeul, trapeza, bucătăria şi chiliile sunt toate ctitorite de Mitropolitul Antonie. În anul 1993, la praznicul Adormirii Maicii Domnului, de hram, Mănăstirea Sâmbăta a fost sfinţită de Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic Barto­lo­meu al Constantino­polului, în­con­jurat de un sobor din care au făcut parte Patriarhul Teoctist al României, Mitropolitul Daniel al Moldovei şi Bucovinei, Mi­tro­po­litul Antonie al Ar­dea­lului, ierarhi, preoţi şi diaconi români şi străini. Evenimentul istoric pentru Biserica şi Ţara noastră era rememorat de Mi­tro­politul Antonie într-o scri­soare de mulţumire adresată Patri­ar­hu­lui Ecumenic: „Amin­tirea vizitei Sanctităţii Voastre în România şi a sfinţirii Mă­năstirii «Brân­coveanu», Sâm­băta de Sus, va ră­mâne pentru totdeauna vie în is­toria Ro­mâ­niei şi a Bisericii Or­­todoxe Române. În Tran­sil­va­nia va fi privită, aşa cum deja es­te, drept un eveniment unic şi o bi­necuvântare providenţială. Din 1517, când predecesorul Vos­tru, Patriarhul Teolipt, a sfin­ţit Curtea de Argeş, Sancti­ta­tea Voastră sun­teţi primul ca­re sfinţeşte o altă mănăstire im­por­­tantă ctitorită de Sfântul Mar­tir Constantin Brânco­vea­nu, distrusă de catolici în 1785 şi re­construită de noi în vremuri di­ficile“.

În afara incintei, cel de-al trei­lea ctitor al Mănăstirii „Brân­co­vea­nu“-Sâmbăta de Sus a ridicat o clădire cu sală de conferinţe şi spa­ţii de cazare intitulată „Aca­de­mia Sâmbăta: spiritualitate, cul­tură, artă, ştiinţă“. Aceasta a fost sfinţită la 15 august 2003, de că­tre un sobor de arhierei condus de vrednicul de pomenire Pa­tri­arh Teoctist, odată cu sfinţirea pic­turii paraclisului brânco­ve­nesc, realizată de Mircea Chelsoi.