Sănătate, sănătate că-i mai bună decât toate!

Obligat să livreze servicii medicale pentru toate categoriile sociale, sistemul de sănătate din România a devenit deficient atât prin lipsa sumelor necesare, cât şi din cauza imposibilităţii de a oferi tuturor servicii medicale de calitate.

Răsfoind "Ghidul pacientului" pe anul 2010, aflu din declaraţia domnului Petru Crăciun, director general al CEGEDIM România, că "sănătatea, ca şi libertatea, e unul din acele daruri minunate pe care omul îl primeşte şi a cărui importanţă nu o percepe la adevărata ei valoare decât atunci când începe să-l piardă". Este un fapt indubitabil că după două decenii de la schimbarea sistemului politic, sănătatea în România a devenit un lux. Este bine să ţinem seama de faptul că principala problemă este finanţarea. Se cunoaşte că avem circa 4 milioane de contribuabili, care trebuie să susţină aproximativ 22 milioane de beneficiari. Se creează, astfel, din start, premizele unei competiţii penibile, între solicitanţi - o majoritate - şi ofertanţi, care sunt de cinci ori mai puţini decât primii. În acest context, sistemul public de sănătate acţioneză după principiul "ne facem datoria în limita fondurilor". Fondurile fiind total insuficiente, se înregistrează două aspecte contrarii, şi anume: majoritatea cetăţenilor cu venituri foarte mici (mai ales categoriile defavorizate) nu primesc nici măcar asistenţa elementară (cu excepţia situaţiilor de urgenţă), în timp ce o minoritate (din partea superioară a societăţii) primesc finanţare pentru îngrijiri de mare performanţă şi costuri, fără a fi contribuit întotdeauna proporţional cu fondurile pe care le presupun asemenea îngrijiri. Aş vrea să fie clar pentru toată lumea că banii pentru sănătate provin din două surse principale: una este bugetul de stat şi cea de-a doua contribuţiile personale, fie ele obligatorii sau opţionale. Deşi are obligaţii constituţionale, este evident că bugetul de stat nu poate asigura decent finanţarea sistemului de sănătate. Pentru a ieşi din această situaţie, care tinde să devină dramatică (vezi migraţia masivă a medicilor şi a asistenţilor medicali şi dificultatea de compensare a medicamentelor moderne) este strict necesar ca statul să-şi asume răspunderea pentru finanţarea acelor categorii sociale care au nevoie de îngrijire medicală şi nu au contribuit pentru aceasta, în timp ce sistemul public de sănătate să ofere servicii de calitate celor care au contribuit obigatoriu şi/sau opţional la asigurările sociale de sănătate. Mi se poate reproşa că vorbesc în pustiu, deoarece sănătatea nu este singurul domeniu aflat în dificultate, în aceeaşi situaţie fiind atât sistemul de pensii, cât şi educaţia, ambele "pe butuci". Dacă, însă, ne gândim că ţara noastră este pe ultimul loc relativ la procentul din PIB alocat pentru sănătate (3-4%) ne dăm seama de dezinteresul cronic manifestat de guvernanţi (cu excepţia perioadelor electorale) faţă de sănătatea semenilor noştri. Îmi exprim convingerea că societatea românească nu se va însănătoşi şi nu va deveni performantă la nivel european până când nu îşi va rezolva conştient, coerent şi responsabil problemele din sistemul de sănătate.