Sânzienele

Un articol de: Stelian Dumistrăcel - 25 Iunie 2008

Pentru vorbitorii mai tineri de astăzi, sânziene sunt doar florile de culoare galbenă care, cam de o săptămână, ne sunt oferite în ceea ce, administrativ, se numeşte... comerţul stradal: „Ia sânzienele, sunt bune de leac, aduc noroc!“ sau „Apără de toate relele, de toate bolile!“. Pentru cei mai în vârstă, Sânzienele reprezintă însă un nume de sărbătoare: 24 iunie, zi trecută în calendar ca Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul. Şi, de fapt, termenul popular reia, cu modificări specifice limbii române, numele moştenit din latină al sărbătorii: sanctus dies Johannis; aşadar, este „Ziua Sfântului Ion“, numită popular şi „Sfântul Ion de Vară“, iar, ca nume de plante, termenul are la bază sintagma „flori de Sânziene“.

Dar, pentru memoria colectivă, sânzienele constituie un adevărat prag al anului, iar diferitele flori astfel numite făceau parte dintr-un adevărat ritual, al frumosului şi al utilului, aparţinând calendarului popular. În antologii privind obiceiurile populare (de exemplu, Adrian Fochi, Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea), se menţionează că, în această zi, fetele şi femeile mergeau pe câmp şi culegeau anumite flori şi plante de leac. Acestea erau împletite în cununi ce se puneau pe streaşina casei dinspre răsărit sau se aruncau pe acoperiş, soarta celor din casă (norocul, măritişul fetelor, belşugul la vite) fiind descifrată după semne diverse: cununile rămâneau pe casă ori cădeau, se păstrau verzi ori se ofileau, erau încărcate de rouă sau nu etc. Copiilor li se puneau pe cap astfel de cununi. Date fiind aceste obiceiuri, s-a ajuns la practici de medicină empirică manifestate prin magie albă, legate de credinţa că, în noaptea de Sânziene, se deschide cerul, iar plantele culese au puterea de a lecui diferite boli: frigurile, guturaiul, „poceala“, bolile de piele; se făceau băi, însă plantele puteau fi purtate şi la cingătoare, pentru a feri de dureri de şale, sau erau folosite pentru a fi afumaţi bolnavii şi, preventiv, copii. Un aspect mai prozaic: se credea că, puse printre „rufe“, feresc de molii şi de purici. Probabil, după practicile de magie, s-a creat o adevărată mitologie populară: Sânziene au fost numite zânele, ca adevărate zeiţe împodobite cu flori, ce „bântuie“ în noaptea respectivă, cu acţiuni diferite asupra oamenilor: îi „pocesc“, îi iau pe sus şi-i înnebunesc, dar ele feresc şi de furtuni, dau roadă seminţelor sau se îngrijesc de sănătatea şi înmulţirea păsărilor. Pornind de la trăsăturile negative, numele în discuţie era folosit ca eufemism, alături de acela de Iele. Aceleaşi trăsături sunt atribuite Drăgaicelor, o „pereche“ a Sânzienelor din sudul ariei dacoromâneşti. Motivul misterului nopţilor de Sânziene, al puterii personajelor supranaturale din aceste nopţi, reflectat în practici magice şi în mentalul oamenilor, a fost evocat, în registre diferite, şi în literatura cultă. La Alecsandri, în „feeria naţională“ Sânziana şi Pepelea, este preluată doar ideea de zână, într-o amplă desfăşurare de acţiuni ale puterilor binelui (zâne, pasărea măiastră) şi răului (zmei, Mama Pădurii), la care participă personaje ale mitologiei populare româneşti (Papură împărat, Statu Palmă, Păcală, Tândală), culminând cu nunta Sânzienei, „minune împărătească“. Mircea Eliade, în romanul Noaptea de Sânziene (1971), avea să reconstituie însă ansamblul complex al unui mental autohton, având ca pretext, după propria-i mărturisire, amintirile despre ceea ce a reprezentat „timpul paradisiac al Bucureştiului tinereţei sale“. Ne putem însă referi aici şi la frumuseţea imaginilor fugare din opera unor poeţi: „joacă fata cosânzeană/Cu şopârle-n buruiene/ în noaptea de Sânziene“ (Romulus Vulpescu), ori „Vedenii lunecă sub ramuri ca-n nopţile de Sânziene,/ Când crinii albi pornesc pe drumuri feriţi de orişice ispită“ (D. Anghel, Linişte). Şi, revenind la Mircea Eliade, iată răspunsul la întrebarea dacă în noaptea de Sânziene se deschid cerurile: „Probabil că se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească“.