„Săptămânalul zideşte prin cuvinte împărăţie în suflete”

Am să vorbesc cu mare bucurie despre sărbătoare Ziarului Lumina, mi‑am zis! Va fi simplu! Dar uite că nu e deloc aşa, mai ales că ştiinţa mea, prin talantul ce l‑am primit, e poate mai mare în puterea vorbei decât în îmblânzirea grafică a gândului. Şi stau în faţa unei foi albe care se încăpăţânează să‑mi devină aliat (varianta electronică n‑a fost niciodată inspiratoare în astfel de cazuri) şi nu ştiu, cum să încep?! Trimite‑mi, Doamne, cuvânt în această zi de sărbătoare când ziarul meu se îmbracă în altfel de straie de lumină, cuvânt curat şi smerit ca o spovedanie, din inimă, ferit de trufie. Cercetează‑mi, Doamne, inima, şi de sunt vrednică, fă‑o să rodească, spre a putea împărţi bucuria acestei sărbători şi altora. Luminează‑mi, Doamne, mintea, şi ca un mare iubitor de oameni, ajută‑mă să‑mi împlinesc dulcea povară a zilei.

Şi gândul face cale întoarsă între cer şi pământ, între pământ şi cer, şi mă poartă prin ani. Îmi trec prin minte frânturi din viaţa mea, copilăria, cu lumina zorilor abia dezmierdată de soare şi drumul către Sfânta Biserică spre a ne împărtăşi. Îmi amintesc cum, îmbrăcată în rochiţa de catifea şi cu pantofiorii de lac, obligatoriu noi, împodobeam cu fluturaşi de hârtie cerată lumânarea şi aşteptam Sfânta Noapte a Învierii. Tremuratul inimii şi nerăbdarea de a lua lumină, grija ca, Doamne‑fereşte, să nu se stingă lumânarea până ajungem acasă. Doamne, cum strălucea icoana cu chipul Fecioarei cu Pruncul în braţe, în pâlpâirea blajină a candelei mereu nestinsă, cum ne rugam îngeraşul să ne facă din mici mari, din slabi tari, să ne însoţească în tot locul şi să ne păzească! Şi‑mi amintesc de mama mea dragă, bună, blândă şi înţeleaptă, care ne ruga să‑i promitem că vremurile nu ne vor sminti de la credinţa noastră ortodoxă. îDacă o să creşteţi mari şi‑o să uitaţi toate astea, să nu vă miraţi c‑o să uite şi Dumnezeu de voiÎ.

Am crescut şi vremurile nu m‑au scos din matcă! Am la rândul meu copii şi n‑am uitat, n‑am uitat nimic şi mă rog ca nici ei să nu o facă!

Într‑o seară, când Vlad, băiatul meu cel mare, era mic, mi‑a propus un joc: „Mama, hai să ne jucăm de‑a lumina!”

M‑a amuzat propunerea lui şi ca omul mare ce ia lucrurile prea în serios, uitând să mai pună în joc inima‑i de copil, m‑am apropiat de întrerupător şi‑am început să sting şi să reaprind becul.

„Nu, nu aşa! Eu spun cuvinte şi tu stingi şi aprinzi lumina pe faţa ta."

A început să înşire cuvinte de tot felul: păpădie, cărare, furtună, primăvară, pian, bucurie, clopot, lacrimă, pace, cântec, biserică, fluture etc. Mă urmărea atent şi printr‑o sclipire a ochilor aproba, sau nu, reacţia mea.

„Gata! Acum tu doar te gândeşti la ceva luminos şi eu trebuie să ghicesc.”

Nu ştiu ce gând mi‑o fi trecut atunci prin cap, poate gândul cel de toate zilele, veşnic aprins şi neliniştitor al mamelor, că l‑am auzit strigând: „Mama, am zis, de‑a lumina, fii lumină!”

Da! Oriunde ne‑am afla, orice şi oricine am fi, înainte de toate şi în toate, să fim lumină. Fascinaţia primelor lecturi despre Facerea lumii, Secolul Luminilor, impresionismul, puterea luminii în artă şi cultură, Poemele Luminii nu vor întrece nicicând scânteia aceea din ochii oamenilor, care vine de altundeva, din îmbrăţişarea tainică şi curată cu Bunul Dumnezeu, ce sporeşte frumuseţea vieţii, frumuseţea lumii.Oare nu după chipul şi asemănarea Lui aşază Dumnezeul nostru, în om, pacea şi iubirea, bucuria şi credinţa, nădejdea şi dragostea?! Ce taină şi ce har, să o vezi, să o simţi, să o trăieşti.

Dacă în prag de sărbătoare ziarul dumneavoastră m‑a purtat prin toate aceste timpuri, dacă mi‑a întărit credinţa, înseamnă că zideşte prin cuvinte împărăţie în suflete, înmulţeşte talanţii, deschide calea spre înţelepciune, adună poveşti şi oameni ce ne pot fi modele.

Ce nume frumos au zidit pentru tine, dragă Lumină de Duminică, slujitorii tăi cei plini de har, ce drumuri line deschizi, ce vorbe sfinţite aşezi în inimi, cu câtă blândeţe şi erudiţie mă însetezi de cunoaştere şi mă apropii de credinţa mea adevărată.Vrednică fii de cinstire, mulţi ani!

E toamna în sărbătoare, aici la Cluj. IcoanaFecioarei cu pruncul în braţe străluceşte în pâlpâirea blajină a candelei, mereu nestinsă. Mă uit la copiii mei. Dorm, cu gândul la îngeraşul lor ce‑i va însoţi mereu! Ştiu că nici ei nu vor uita, aşa cum nici eu n‑am uitat! Îmi plec genunchii cu smerenie şi mulţumesc pentru această zi binecuvântată, şoptind caldele versuri ale Înaltpreasfinţitului Bartolomeu Anania: „Lumină lină, lumină senină/De tine, Doamne, mi‑e inima plină”.

* Elena Ivanca, actriță la Teatrul Național  din Cluj și profesoară la  Academia de Muzică "Gheorghe Dima" din Cluj