Sărăcie şi dreptate

Foarte multă lume asociază bogăţia cu nedreptatea, considerând, de multe ori legitim, că nu poţi dobândi averi colosale în perioade scurte de timp fără să fi încălcat vreo regulă sau să fi profitat de naivitatea cuiva. De aici ar rezulta că sărăcia este o consecinţă a dreptăţii, de vreme ce numai nedreptatea este răsplătită. Sau, şi mai rău, că "se moare" cu dreptatea în mână şi doar nedreptatea izbândeşte.

Cei care consideră acest lucru de multe ori iau în calcul o serie de cazuri izolate şi nu se uită la societate în ansamblu, pentru că, dacă ar face acest lucru, ar observa că în realitate lucrurile stau invers, dreptatea este asociată cu bunăstarea şi sărăcia cu nedreptatea. O societate nedreaptă pe ansamblu nu are cum să fie prosperă pentru că fundamentul real al prosperităţii este corectitudinea relaţiilor dintre oameni. Această corectitudine aduce predictibilitate, iar predictibilitatea face posibilă o economie prosperă în care fiecare este răsplătit în mod just potrivit cu riscurile pe care şi le-a asumat sau cu competenţele pe care le are. În lipsa unor relaţii corecte între oameni, o economie prosperă este imposibilă. Dacă fiecare încearcă să îl înşele pe celălalt, orice relaţie de afaceri va fi inevitabil efemeră, se vor pierde timp şi energie cu litigiile, se va instaura o atmosferă de neîncredere generalizată, iar orice întreprindere, de la cositul fânului până la construcţia de automobile, va deveni mult mai costisitoare pentru că neîncrederea adaugă costuri suplimentare (paznici care să supravegheze angajaţii, garanţii că patronul va plăti la timp salariile etc.). O asemenea societate va fi inevitabil mai săracă decât o societate în care oamenii au încredere unii în alţii. Va fi mai săracă pentru că nu se va putea coordona, iar coordonarea este cheia prosperităţii. Ştiu că multora li se pare că bogăţia este o chestiune strict individuală, că apare din senin sau ca urmare a "norocului" sau "şmecheriei" unora, dar lucrurile nu stau aşa. Prosperitatea apare ca urmare a cooperării dintre oameni, în absenţa acestei cooperări nimeni nu ar putea fi bogat pentru că nu ar avea nici de unde să ia bogăţia, nici ce să facă cu ea. Orice tranzacţie, chiar şi furtul, pentru că şi furtul este o tranzacţie, ilicită ce-i drept, presupune cel puţin doi parteneri. Ca tranzacţia să aducă prosperitate pe termen lung trebuie ca ea să poată fi repetată, or, ca să poată fi repetată, trebuie ca cei doi sau mai mulţi parteneri să beneficieze împreună de acest schimb şi să aibă încredere unul în altul. Evident că în cazul furtului nu se pune problema aşa, şi de aceea furtul e păgubos nu numai pentru victimă, ci şi pentru cel care îl comite. Acesta, pe de-o parte, îşi pierde credibilitatea şi, odată dovedit, nu va mai putea tranzacţiona, iar pe de altă parte, trebuie să se ascundă, ceea ce presupune alte costuri. Iată de ce o societate nedreaptă este întotdeauna săracă, pentru că trebuie să plătească costurile nedreptăţii. Privite lucrurile din această perspectivă, economia nu este separată de morală şi nici bogăţia nu este indiferentă faţă de dreptate. Ceea ce pare a fi în contradicţie cu realitatea "dură" în care bogaţii nedrepţi stăpânesc totul, iar săracii nu au nici un drept, este de fapt în acord atât cu realitatea economică şi istorică în care prosperitatea ţărilor occidentale este dublată de o justiţie corectă şi de un grad ridicat de moralitate a mediului social şi de afaceri, moştenire a rigorii morale religioase din trecut, dar şi în acord cu învăţăturile Bisericii în care "bogaţii (nedrepţi) au sărăcit şi au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele" (Psalmul 33). De altfel, realitatea profundă este mereu în acord cu învăţăturile de credinţă ale Bisericii indiferent din ce perspectivă o privim. Iar dacă vrem să căutăm prosperitatea, drumul ne va duce până la urmă tot la Izvorul celor bune, fără de care nu se poate face niciodată nimic.