Sărbători creştine în postmodernitate

De la Crăciun până la Bobotează şi la Sfântul Ioan Botezătorul, lumea întreagă e în sărbătoare. Nici o altă perioadă a anului nu conţine atâta varietate de expresie în care tradiţiile şi obiceiurile se întâlnesc cu noutatea, cultura populară vine alături de marea cultură a umanităţii, comercialul se pliază pe resursele de spiritualitate moştenite de la înaintaşi. Popoarele creştine au îmbrăcat în veşmintele lor culturale şi comportamentale întâlnirile dintre transcendent şi imanent: "taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută" - Întruparea Fiului cel veşnic al lui Dumnezeu din Sfânta Fecioară Maria, tăierea împrejur a Domnului şi Botezul Său în râul Iordanului, prin mâna smerită a Înaintemergătorului. Tradiţiile noastre populare sunt impregnate de frumuseţea iconică a teologiei bizantine, iar modul în care trăim bucuria divină a sărbătorilor în simbioză cu bucuriile pământeşti arată libertate, creativitate şi bogăţia unui creştinism cosmic, intrat profund în straturile conştiinţei ancestrale. Duhul Evangheliei a inspirat numeroase creaţii muzicale, literare şi artistice în cultura umanităţii. De la Oratoriile de Crăciun ale lui Bach sau Handel şi până la filmele americane care proiectează frământările de fiecare zi ale oamenilor pe fundalul desenat de bradul de Crăciun, în graba moşului aducător de daruri.

Programele de radio şi televiziune răsună de colinde şi cântece de stea, în studiourile de ştiri e instalat la vedere bradul împodobit, lumea virtuală a internetului se umple de mesaje de sezon, telefoanele mobile primesc şi transmit SMS-uri cu felicitări şi urări de bine pentru sărbători şi pentru Noul An. În acest timp, chiar şi artizanii Constituţiei europene care au exprimat cu discreţie rădăcinile creştine ale continentului nostru par să dea dreptate teologului Ilarion V. Felea, care afirma în "Religia culturii" că la temelia popoarelor europene stau cartea, şcoala, ştiinţa şi arta creştină. Dar nu sărbătoresc numai creştinii, pe stil nou sau pe stil vechi, Naşterea Domnului şi întreg ciclul spiritual până la Epifanie. Globalizarea economică şi extinderea mass-media au dus aceste sărbători şi în spaţiile locuite de popoare necreştine. Fiecare a luat din sărbători ceea ce crede că i se potriveşte. Dar, pretutindeni, se oferă daruri, oraşele şi satele sunt pline de lumină, Moş Crăciun (Santa) nu oboseşte să scoată din sacul său cadouri pentru cei mici, dar şi pentru cei mari. Pentru câteva zile, oamenii uită de criză, retailerii din hypermarketuri şi lucrătorii din casele de vacanţă muncesc din greu, însă rezultatele sunt pe măsură. Mesajele publicitare preiau în aceste zile din tonul specific al momentului ca să-şi confecţioneze reclame adaptate la sezon. Sub ochii noştri, vedem cu mirare cum simbolul religios devenit cultură populară este acaparat de tentaculele industriilor culturale şi folosit în interes comercial. Sunt avataruri ale postmodernităţii care produc astfel de simulacre de pop culture, deplasând realitatea către un fel de hyper-realitate, după expresia filosofului francez Jean Baudrillard. Oare nu s-a ajuns prea departe? La astfel de întrebări, un răspuns firesc poate găsi creştinul care merge la biserică în aceste zile de sărbătoare. Zgomotul lumii se risipeşte, chiar dacă lăcaşul de cult nu este izolat, departe de lume. Păstorii duhovniceşti poartă icoana Naşterii Domnului prin casele creştinilor, apoi, în ajunul Bobotezei, le aduc bucuria Iordanului prin apa sfinţită. Iar zilele de sărbătoare sunt şanse pentru mai multă bunătate şi generozitate. Bucuria adevărată a sărbătorilor creştine este una a credinţei şi a speranţei care vin din ceruri. Fără acestea nu am putea înţelege ce face Dumnezeu pentru oameni şi ce fac oamenii pentru Dumnezeu. Evanghelia este realistă şi ne ţine trează conştiinţa luptelor duhovniceşti. În aceste zile de sfântă bucurie, cădem pe gânduri când ascultăm lecturile biblice despre Sfânta Fecioară Maria care caută sălaş ca să nască pe Mesia, despre tirania regelui Irod care ucide pruncii, despre fuga în Egipt sau despre moartea nedreaptă a Sf. Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului. Menirea Bisericii în lume rămâne peste veacuri inconfundabilă: aceea de a binevesti pe Hristos-Mântuitorul tuturor, Care "ieri şi azi şi în veci este Acelaşi" (Evrei 13, 7). Doar aşa pot să aibă un sens spiritual şi bradul, şi masa festivă de familie, şi cadourile lui Moş Crăciun, şi Anul Nou. Altfel, e doar timp liber, consum, publicitate şi divertisment…