Satul românesc se reinventează la condițiile istorice

Rărirea populației de la sat nu este un lucru strict negativ, iar majoritatea celor plecați o fac vremelnic și mulți dintre ei se reîntorc acasă mai bine pregătiți pentru viața contemporană, afirmă Alexandru Nemoianu, istoric consultant la The Romanian-American Heritage Center din Jackson, Michigan, SUA. În opinia sa, ceea ce se întâmplă astăzi cu satul românesc este de fapt o reașezare, o reinventare la condițiile istorice. Decorul, detaliile vremelnice se schimbă, nu și înțelegerea vieții, care rămâne consecventă cu sine. Iar axa care garantează această continuitate în duh este Biserica Ortodoxă, cu învățătura ei mântuitoare. De aceea, „sunt profund încredințat că satele românești au un lung și semnificativ viitor înainte”, spune istoricul.

Când facem referire la sat, adesea avem o imagine idilică a unui spațiu încărcat de tradiții, un spațiu al veșniciei, așa cum ne spun poeții, în care oamenii trăiesc în comuniune și aproape de Biserică. Cum este în realitate satul românesc?

Spațiul căruia îi zicem satul românesc este o realitate copleșitoare pentru ființa neamului nostru. Orice încercare de a defini sau caracteriza acest spațiu într-un anume moment al timpului istoric, aşadar, orice asemenea caracterizare, va fi incompletă și deci falsă. Satul românesc, în totalitate și în fiecare caz particular, este un fenomen fără început sau al cărui început nu poate fi determinat. Atunci când documentele istorice încep sau pomenesc „pentru întâia dată” un sat românesc, acel sat apare deplin format, cu rânduieli spirituale, economice, culturale deplin așezate. În ceea ce privește modul cum este perceput din afară satul, trebuie să fim conștienți că percepțiile sunt subiective și că ele cuprind măcar un segment care nu poate fi probat.
În realitate, satul românesc este un trup viu, aflat în plin timp istoric, cu vremi bune și vremi rele. Dar simplul fapt că satul românesc a trecut și a supraviețuit un timp istoric foarte lung este dovadă că avem în față un trup puternic, neînfrânt, cu enormă personalitate și voință de a fi.

Cum vedeți transfigurarea satului românesc în post­modernitate?

Fiind un trup viu, satul românesc se preschimbă în cursul vremii. Oamenii trăiesc în timpul istoric și sunt nevoiți să întâmpine vremile cu tot ceea ce aduc. Satul românesc nu este o realitate arhaică, ci una vie. Ceea ce nu se schimbă este tradiția, care nu înseamnă obiceiuri, înseamnă înțelegerea rostului vieții, a diferenței dintre bine și rău. Este semnul adevăratei vitalități. Decorul, detaliile vremelnice se schimbă, dar înțelegerea vieții rămâne aceeași și consecventă cu sine. Iar axa care garantează această continuitate în duh este Biserica Ortodoxă, cu învățătura ei mântuitoare.

În ceea ce privește influența postmodernistă, după părerea mea este marginală, mult mai puțin semnificativă decât i se dă credit și se va dovedi, în relația cu satul românesc, vremelnică. Faptul că în satul românesc sunt întâlnite noutățile tehnice și electronice nu arată subordonarea către postmodernism, arată capacitatea satului de a integra noutățile tehnice și a le domina. Din nou, trebuie repetat că supraviețuirea satului românesc prin vremi crâncene, și să ne gândim la recent repauzata stăpânire comunistă, este o garanție despre vitalitatea lui. Iar cei care se comportă aberant, excentric, negativ, în comunitatea sătească nu pot fi decât puțini, marginali și repede condiționați să se poarte conform cu obiceiul din veci. Altfel, sunt eliminați sau ridiculizați.

Traversează satul românesc o perioadă de criză?

Ceea ce este perceput, din nou după înțelegerea mea, ca o criză a satului este o exagerare și parte dintr-o ispită căreia prea repede îi cădem victime. Este ispita de a considera situația prezentă ca veșnică. Slavă Domnului, nu este veșnică și veșnicia trebuie mereu căutată în altă parte. Ceea ce se întâmplă în satele românești este o reașezare, o reinventare la condiții istorice. Ideea că asistăm la o îmbătrânire a satelor, pentru că tinerii pleacă, este exagerată. Adevărul este că, în condițiile tehnice existente, mai periculoasă ar fi o suprapopulare a lor. Iar îmbătrânirea satelor este, în mai multe feluri, și un folos. Acești „îmbătrâniți” sunt cei care tezaurizează tradiția.

Cum explicați faptul că mulți oameni din zona rurală își doresc să trăiască la oraș, iar unii care locuiesc în aglomerațiile urbane tânjesc după viața liniștită, după frumusețea naturii, simplitatea și încărcătura spirituală a satului?

Parte din populația satelor și mai ales dintre cei tineri doresc să părăsească satul și să se mute la oraș. Între cei care doresc să plece există grupuri cu motivație diferită. Unii doresc, pur și simplu, un alt mod de viață, alte profesii, alte orizonturi. Asemenea oameni au existat întotdeauna și actuala oportunitate de mișcare socială și demografică face o schimbare de felul celei pomenite, foarte posibilă. Dar rămâne deschisă pentru viitor întrebarea cât de fericiți sau împliniți vor fi cei care fac asemenea schimbare? Pentru marea masă a celor care pleacă din sate, această plecare este una în căutarea oportunităților materiale, aflarea unui câștig mai bun. Iar această plecare, cel mai adesea, este vremelnică. Acest câștig mai bun poate fi aflat în țară sau în afara ei. Nimic nou în esență.

Faptul că un român lucrează în Italia, Germania sau Spania nu diferă prea mult de situația aceluiași român, să zicem din Maramureș, care acum câteva decenii căuta plată mai bună în Dobrogea. Distanța, măsurată în unitate de timp dedicat transportului, de la actualul loc de lucru, hai să zicem Italia, și până acasă este mai scurtă decât era acum câteva decenii din Maramureș în Dobrogea. Posibilitățile de a ține legătura cu cei de acasă sunt infinit mai numeroase și mai eficace. Fără îndoială, rămâne trauma separării între cei de acasă și cel plecat, dar ea nu este mai mare sau mai dureroasă decât aceeași separare în urmă cu câteva decenii. Ba, aș zice din contră. Ajutorul economic primit acum este categoric mai mare decât cel care putea fi trimis în urmă cu câteva decenii. Majoritatea celor plecați o fac vremelnic și mulți dintre ei se reîntorc acasă mai bine pregătiți pentru viața contemporană.

În plus, după părerea mea, această rărire a populației satelor nu este un lucru strict negativ; suprapopularea ar fi. Noile tehnici de lucru în agricultură fac depășită gospodăria de subzistență, autarhică. De fapt, satele românești au aflat metode noi de a-și suplimenta veniturile: prin legumicultură sau producții de vegetale intensive, prin mutarea unor membri în economia de „servicii” și altele. Ne putem aștepta la o cerere tot mai mare de produse de la țărani, în condițiile în care populația, pe drept cuvânt, este tot mai dornică de produse organice.

Pe de altă parte, există un segment orășenesc în creștere, care își dorește să se reașeze într-un sat. Probabil că unii dintre ei sunt stăpâniți de o nostalgie romantică și mă tem că vor sfârși foarte dezamăgiți. Dar alții își dau seama că viața într-un sat este calitativ mai bună în privința alimentelor. La aceasta se adaugă și faptul că intensitatea vieții spirituale și în tradiție de la sat este vie și vibrantă.

Sunt încă și oameni care refuză să părăsească satul și se străduiesc să ducă mai departe tradițiile, ba chiar să le promoveze. Este aceasta o metodă de a reînvia satul românesc?

Cel care se va strădui să cerceteze și să înțeleagă viața unui sat va rămâne uluit cât de completă este. Nu întâmplător țăranii sunt, de regulă, mai deștepți decât restul oamenilor și cu infinit mai mare finețe psihologică. Între locuitorii satelor au fost întotdeauna fruntași, iar printre ei au fost preotul, învățătorii și intelectualii trăitori în sat. Pe aceștia, oamenii locului i-au respectat și ascultat. În momentul de față, în mai toate satele pe care le știu, acești fruntași caută să alcătuiască monografii, caută să promoveze exemplele pozitive din trecut, înființează grupuri folclorice și coruri. Toate contribuie la men­ținerea unui climat de încredere și mândrie pentru loc și datini. În același timp, asistăm la un uluitor proces de renaștere în credință și mai ales în Ortodoxie. Nu este sat care să nu își fi reînnoit biserica și nu este sat care să nu caute să prezinte așezămintele bisericești într-o formă cât mai frumoasă. Mai mult, mai toate satele caută să păstreze legătura de dragoste cu fiii satelor care au plecat. Satele românești nu au lipsă de „reînviere”, ele sunt vii.

Există și realitatea satului românesc abandonat sau în care majoritatea locuitorilor sunt bătrâni. Care sunt implicațiile din perspectivă etnografică?

Mutările de populație în afara sau în interiorul aceleiași „vetre” sătești reprezintă un fenomen istoric întâlnit în tot locul și în toate vremurile. Nu este ceva nou și nici măcar dramatic. Satele românești erau compuse din cătune și crânguri care se aflau răspândite pe tot cuprinsul hotarului. Unele au crescut, unele au roit și altele pur și simplu au dispărut, topindu-se în cele mai mari. În vremea pe care o trăim și care se caracterizează, între altele, și printr-o accelerare a proceselor economice și sociale, acest fenomen a devenit tot mai frecvent.

Cătunele, crângurile s-au orientat tot mai mult spre așezarea principală și către căile de comunicație mai rapide, izolarea autarhică nu mai este cu putință. La asta s-a adăugat împrejurarea că mulți locuitori ai satelor și mai ales dintre cei tineri s-au mutat pentru totdeauna sau vremelnic în căutare de oportunități economice mai bune. Astfel, întâlnim sate părăsite sau în curs de dispariție. Dar asta nu înseamnă că locurile respective rămân pustii.

Tehnologia mai bună face posibilă păstrarea în circuit economic a unora dintre aceste locuri, în ciuda distanței mai mari de la „vatră” la locul respectiv. Această mutare de populație nu afectează structura culturală și psihologică a oamenilor. Tradiția nu este dată de un anume loc din hotar.

În plus, o seamă dintre aceste sate părăsite își descoperă noi folosințe. Unele devin sate de vacanță. În alte locuri, oameni care înțeleg frumosul și diferența între turism de calitate și festivitate „pe drum” își așază loc de vacanță, locuința de vară. Să ne gândim doar la modul în care zona Viscri și-a aflat o nouă sursă de viață prin așezarea acolo a Prințului Charles al Marii Britanii. După părerea mea, această „părăsire” nu poate fi socotită doar ca un lucru negativ. Doar negativ este socotită de cei care de fapt nu înțeleg satul și viața lui și care îl consideră strict o realitate economică. Iar la asta se alătură o împrejurare care va putea fi simțită doar cu sufletul.

Cel care a poposit în preajma unui sat părăsit nu se poate să nu fi fost mișcat de liniștea adâncă și parcă străbătută de suspin a locului. Iar dacă s-ar fi uitat cu încă mai mare atenție, ar fi văzut măcar un fragment din Lumina Taborică de acolo înconjurând locul că o mandorla (aura care înconjoară sfinții din icoane), lumina vestind ziua a opta.

Liviu Rebreanu spunea că suntem un neam de țărani. Seamănă românul de astăzi, moral, cu țăranul de altădată?

Atunci când vorbim despre „țăranul român”, în realitate vorbim despre român. Nu există român care să nu își tragă originea dintr-un sat. Cu cât această legătură și conștiința apartenenței la un sat vor fi mai puternice, cu atât va crește calitatea umană a respectivului român. Spiritualitatea unui neam nu este dată de sânge și rasă, este dată de credința lui. Iar în acest sens superb, Sextil Pușcariu spunea că Ortodoxia noastră este cel mai sigur criteriu de diferențiere (a românilor de cei de alt neam, n.a.), căci noi suntem în lume singurul popor de limbă latină și de credință ortodoxă. Această împerechere fericită, limba latină cu cele mai alese însușiri sufletești și spirituale din Bizanț, ne conferă acea calitate specială care face unic neamul nostru. „Această calitate unică a fost păstrată prin contribuția decisivă a două clase sociale, țăranii și boierii. De la jumătatea veacului al XIX-lea, rolul boierimii a început să scadă și apoi a dispărut cu totul. Țăranii sunt singurii care tezaurizează în totalitate calitatea de român azi. În condițiile în care dimensiunile sociale devin tot mai izolate, și oamenii devin indivizi, număr socio-economic, înregimentat în infernul consumerist, doar țăranii rămân persoane, oameni liberi și păstrători de model național. Nu întâmplător „ismele” trecutului veac „XX al sângelui” (comunism, nazism și globalism) au căutat să distrugă satul românesc. Nu întâmplător și azi, direct și indirect, comunitatea sătească este lovită. Dar iarăși nu întâmplător această structură este apărată de o putere mai mare și mai dreaptă decât cea a oamenilor.

La țăranul român se vede că acolo se întâlnesc forma văzută cu ideea divină și acel loc al întâlnirii se face purtător de Duh Sfânt. Astfel se explică fantasticul spirit de discernământ și echilibru al țăranului român, capacitatea lui de a vedea fără greș diferența dintre bine și rău. În fața acestor calități, minimal, ar trebui să ne închinăm cu sfială, iar cei care au dar întotdeauna vor găsi sursă de inspirație și model de trăire morală în Țăranul Român!

Care este valoarea cea mai puternică pe care o transmite, astăzi, satul românesc?

Satele românești, locuitorii lor păstrează integral credința românească, adică dreapta credință, Ortodoxia, bunul-simț românesc și superbul echilibru românesc, care îl emoționa foarte tare pe părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia. Tot în satele românești se păstrează limba românească, a cărei unitate nu încetează să uluiască. Nici un alt spațiu european nu are asemenea unitate de limbă, care are o importanță colosală. Sextil Pușcariu a explicat această unitate de limbă: „Limba nu e numai un servitor al gândirii, ci și un stăpân al ei. Dacă e adevărat că omul vorbește cum cugetă, nu e mai puțin adevărat că omul cugetă după cum s-au deprins să vorbească înaintașii lui. În limba tradițională căutăm expresiile cele mai potrivite spre a ne îmbrăca gândurile, dar această limbă moștenită, cu anume clișee și asociații constante, îndreaptă gândurile noastre pe căile pe care s-au mișcat și cugetele înaintașilor noștri, stabilind o legătură trainică între fiii aceluiași neam, o „forma mentis” națională. Dar, dincolo de asta, mai trebuie să știm că toate civilizațiile care au însemnat ceva și au lăsat ceva în urma lor s-au întemeiat pe respectul pentru mormintele stră­moșilor.

Satele românești sunt cele care păzesc mormintele strămoșilor, cele care țin cu strășnicie cea mai solemnă făgăduință omenească: „să nu uităm niciodată ceea ce datorăm strămoșilor”. Sunt profund încredințat că satele românești au un lung și semnificativ viitor înainte.