Schimbarea, între arest şi datorie

Voiam să scriu despre războiul civil din Egipt când o ştire m-a deturnat complet. Joi dimineaţă au fost reţinuţi de poliţie la Vama Siret din Suceava 77 de vameşi şi poliţişti de frontieră. Aţi citit bine, şaptezeci şi şapte de vameşi şi poliţişti au fost reţinuţi fiind acuzaţi de contrabandă, în special cu ţigări. Aproape toţi cei care lucrau la acest punct de trecere al frontierei.

Probabil că nu este o surpriză pentru mulţi această arestare, probabil că ar mai trebui arestaţi încă pe atât, ba chiar, de ce nu, ar trebui arestaţi toţi vameşii pentru că nu poţi fi vameş şi să fii cinstit. Ştim din Sfintele Scripturi că meseria de vameş este o meserie ingrată. Evreii îi urau pe vameşi şi îi socoteau printre păcătoşi chiar dacă ar fi avut o viaţă exemplară în rest. Dar ei aveau un motiv anume pentru acest dispreţ, vameşii lucrau pentru romani, pentru stăpânirea considerată ilegitimă. Creştinii considerau, urmând exemplul Mântuitorului, că nu meseria în sine atrage păcatul, ci abuzul pe care unii îl săvârşesc în exercitarea ei. Sf. Apostol Pavel spune clar în epistola către Romani (13:7) că suntem datori a da celui cu vama, vamă, pentru că stăpânirea este slujitoarea lui Dumnezeu pentru binele nostru. Aşa şi vameşii sunt vameşi pentru binele nostru. Dar mai ales sunt vameşi slujind lui Dumnezeu. Aşa cum orice slujbaş, făcându-şi bine slujba, slujeşte nu oamenilor, ci lui Dumnezeu. Aici este problema generală, aproape nimeni nu mai înţelege acest lucru. Oamenii cred că lucrează pentru un salariu, pentru a se îmbogăţi, pentru a mânca sau pentru a plăti ratele la bancă. Dar această concepţie nu este o concepţie creştină. Pentru un creştin tot ce face ar trebui să fie pentru slava lui Dumnezeu. Orice meserie trebuie făcută pornind de la gândul că ea este făcută pentru Dumnezeu. Chiar şi cea de vameş, poate cea mai ingrată dintre ele. Mircea Vulcănescu, cel care a murit în puşcăriile comuniste salvând viaţa unui student cu preţul vieţii sale, a fost şeful vămii între 1935 şi 1937, şi cât timp a fost şeful vămii a încercat să facă această instituţie să funcţioneze cât mai corect. Acesta a fost şi motivul pentru care a fost schimbat din funcţie după nici doi ani. De fapt, ceea ce observăm acum nu numai la vamă, ci peste tot, este faptul că oamenii nu îşi mai fac datoria. Şi nu şi-o mai fac pentru că nu mai au pentru cine să şi-o facă. Odată ce Dumnezeu iese din discuţie, fiecare este pe cont propriu sau pentru gaşca sa. Şi atunci obligaţiile de serviciu cad pe locul doi faţă de propriile dorinţe sau de obligaţiile pentru gaşca din care faci parte şi care, probabil, ţi-a şi facilitat obţinerea postului pe care îl ocupi. Un om devine responsabil abia atunci când îşi asumă o serie de decizii etice, când decide să facă binele, şi nu răul. Dar bine şi răul, dacă nu au criterii corecte, nu mai pot fi distinse cu uşurinţă. Binele pentru mine poate fi rău pentru celălalt. Când o societate întreagă joacă faţa-ascunselea cu binele şi răul nu ar trebui să ne mire toată corupţia şi abuzul. În această situaţie, arestările nu mai sunt suficiente, nu poţi să arestezi o ţară întreagă de funcţionari, medici, poliţişti, militari, preoţi, politicieni, profesori, mecanici auto, asistente. Chiar dacă i-ai aresta, frica i-ar ţine doar cât timp cei care i-au arestat sunt la putere, după care toţi ar lua-o de la capăt. Experienţa Vlad Ţepeş ne arată că represiunea dă roade doar pe termen scurt. Ca oamenii să îşi facă datoria trebuie ca ei să creadă în ceva. Să crezi doar în tine, în familia ta, în ţara ta nu mai este suficient. Nici măcar o revoluţie nu mai este suficientă pentru a schimba ceva. Cât timp inimile oamenilor sunt împietrite, cât timp nimeni nu mai este dispus să ţină cont de celălalt, cât timp oamenii nu îşi mai văd aproapele, pentru că nu mai privesc spre Dumnezeu, arestările vor curge gârlă şi corupţia va curge fluviu. Calea schimbării unei societăţi trece prin inimile oamenilor, nu prin arestul preventiv. Fără Dumnezeu, inimile nu se pot schimba. Pentru că oamenii nu se schimbă din exterior, ci doar dinăuntru. Şi nu prin legi, ci urmând ei înşişi, de bună voie, exemplul Celui care îndrăznind a biruit lumea.