Schitul Aluniş din ţinutul Buzăului la 1900

Tradiţia monastică din zona Subcarpaţilor de curbură începe fără îndoială cu acei isihaşti de la gurile Dunării împinşi de valurile migratorilor de la cumpăna dintre mileniile creştine.

Dar aceşti isihaşti au venit în ţinutul Buzăului cu experienţa câştigată mai ales în urma legăturilor cu Capadocia, patria rugăciunii săpate în stâncă. Iar această practică monastică o întâlnim la Schitul Aluniş din Muntele Martirie, comuna Colţi, în vecinătatea drumului ce şerpuieşte spre Transilvania. Sihăstria din codrul de aluniş îşi are începuturile la sfârşitul sec. al XIII-lea, dar mărturiile documentare apar din sec. XV-XVI, când aşezământul avea o mică obşte de, probabil, 12 rugători. Comunitatea avea totul în comun, mâncarea fiind o dată pe zi, după asfinţitul soarelui. În sec. al XVI-lea, Alunişul avea o chinovie de 20 de monahi. Între 1649 şi 1668, biserica din stâncă a fost lărgită, pentru a servi obştii tot mai numeroase, astfel încât în vremea vestitului egumen Antonie să fie 30 de sihaştri. În sec. al XIX-lea, aşezământul cunoaşte un regres, ajunge metoc al Episcopiei Buzăului, pentru ca în 1871 să nu mai aibă nici un călugăr. După această dată, biserica schitului a fost afiliată parohiei din comuna Colţi.