Scrisoare din Andaluzia

Era dimineaţă devreme când am purces la drum, cerul era înnourat şi burniţa uşor. Departe, orizontul mohorât îşi vestea ivirea zorilor printr-o lumină ce-i zugrăvea nemărginirea în nuanţe cenuşii. Oraşul era posomorât şi trist, desigur, ceaţa contribuia decisiv la aspectul lui deprimant. Doar picurile mărunte ce cădeau pe frunzele copacilor se auzeau murmurând în surdină.

Aerul tare al dimineţii purta cu el miros de flori de câmp şi de brad, adus de ceaţă de pe câmpie şi din grădinile din împrejurimi. Strada era pustie şi întunecată, doar o luminiţă firavă se dezvăluia tremurând printre ramurile unui castan bătrân. Plecam fără să ştiu ce mă aşteaptă la capătul călătoriei, ce fel de oameni sunt spaniolii, cum mă voi înţelege cu ei, neştiindu-le graiul. Dar biserică ortodoxă oare voi găsi acolo? Doamne, ce voi face? Astfel de gânduri mă luptau fără milă, însă treptat m-am liniştit şi am putut să mă rog cu pace Domnului: „Înţelepţi-te-voi şi te voi îndrepta pe calea aceasta pe care vei merge; aţinti-voi spre tine ochii Mei. Eu - zice Domnul - te voi învăţa şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi, te voi sfătui şi voi avea privirea îndreptată asupra ta“ (Ps. 32, 8). Cum să te mai temi de ceva cu astfel de ajutor? Cine poate să-I stea împotrivă Domnului? Întărit cu astfel de gânduri, am mulţumit Domnului şi am purces iar la drum. Se luminase de ziuă, oamenii se îndreptau spre munca lor, grăbiţi de vremea de afară, încă mai burniţa şi ceaţa nu se risipise. Tot spre muncă plecam şi eu, dar în altă ţară, foarte depărtată, la aproximativ 5.000 km de patria mea, unde speram să găsesc ceva de lucru în construcţii, ori la cules de portocale, unde se plăteşte cu 89 de eurocenţi/lădiţă. Adică în jur de 40-50 de euro pe zi, cu condiţia să fii vrednic. Nu era mult, cu cazarea şi hrana pe care trebuia să le plăteşti, nu-ţi mai rămânea mare lucru, însă important era că aveai ceva de muncă. Perspective, cum spuneam, erau. Autogara începea încet, încet să se umple de lume. Am luat o cafea de la un chioşc, singurul deschis la ora aceea, neavând altceva de făcut în aşteptarea autocarului.

Gonit de sărăcie pentru o bucată de pâine

Autobuzele veneau şi plecau fiecare către destinaţia lor. Autocarul meu mergea până la Arad, de acolo îl schimbam şi altul ne prelua până la destinaţia finală. Din oraşul Giurgiu s-au urcat puţini călători, cam 6-7, dacă-mi aduc bine aminte, urmând să se mai adune pe rând şi din alte localităţi. Era în toamna anului 2009 şi criza economică începuse. Generaţia din care făceam şi eu parte a cunoscut neajunsuri, sărăcia şi efectele ei dezastruoase, lipsurile erau ceva firesc. Aşa am crescut, învăţaţi să facem economie în toate. Trăiam de pe o zi pe alta. Pe timpul acela cumplit, părinţii noştri cu mare greutate ne puteau asigura minimul necesar traiului. Sărmanii, ne-au adus pe lume fără să-şi dorească asta, noi eram generaţia „decreţeilor“, copii nedoriţi. Dar pe parcurs am învăţat să ne iubim, să ţinem unii la alţii. Timpul a trecut. În Europa aveau loc schimbări mari, acest timp a ajuns şi în România. În luna decembrie a anului 1989, dornici de libertate, dar mai ales de o viaţă mai bună, am plecat la „Revoluţie“. O experienţă dramatică pentru un tânăr de 21 de ani, dar nu numai, ci pentru oricine. La vremea aceea aveam deja trei copilaşi, decretul 770/1966 era încă valabil. Însă era o diferenţă. Eu mi-am dorit copii şi i-am iubit. Ca dovadă, la doi ani după abrogarea decretului a mai venit în familie un copil. Noaptea din 21 decembrie 1989 m-a găsit în Piaţa Universităţii împreună cu un numeros grup de tineri, scandând: „Jos Ceauşescu“. La ora 2.30 din noapte eram la infirmeria Penitenciarului Jilava, împreună cu circa 3.000 de tineri revoluţionari arestaţi în aceeaşi zi. Aveam să părăsesc închisoarea 18 ore mai târziu, desfigurat şi semiinconştient. Alţii, din păcate, nu au mai prins zorii libertăţii, bieţii copii. Le văd şi acum, după atâta vreme, chipurile lor frumoase, acoperite de umbra morţii. Amintirile acestea sunt foarte apăsătoare şi vor dura toată viaţa, de aceea trebuie să avem întotdeauna o rugăciune pentru acei tineri care au înroşit cu sângele lor Piaţa Universităţii. Am sperat atunci că vom avea, în sfârşit şi noi, românii, parte de un trai civilizat, de o viaţă mai bună pentru noi şi copiii noştri, şi iată, acum sunt pe drum, gonit de sărăcie şi de nevoie, pentru o bucată de pâine. Ce bine era dacă mai eram tânăr. Îmi era şi mie mai uşor, dar la vârsta mea o treabă ca aceasta presupune un efort considerabil. Dar nu mă plâng, cu Domnul totul este posibil.

Mă uit pe geamul autocarului şi zăresc impunătoarea statuie a domnitorului Mihai Viteazul. Suntem în dreptul comunei Călugăreni. Această localitate ocupă un loc de seamă în istoria României. Aici, pe 23 august 1595, oştile otomane conduse de Sinan Paşa au fost puse pe fugă de Mihai Vodă Viteazul printr-o strategie concepută de domnul român şi Baba Novac, mâna lui dreaptă. Se spune că dacă stai pe malul Neajlovului, într-o dimineaţă de august, pe deplin liniştit, poţi auzi, ca un glas de ecou ce străbate depărtări înalte, strigătele de luptă şi nechezatul cailor în încleştarea crâncenă a bătăliei.

Am lăsat în urmă monumentul lui Mihai Bravul, lucrare a sculptorului Anton Barbu Panaghia. Trecem şi de comuna Daia, o localitate ca oricare alta, ai spune. Dar puţini ştiu că acum 96 de ani, la 17 februarie 1918, o patrulă de luptă condusă de locotenentul von Rhefeld recupera din mâinile unor tâlhari bulgari moaştele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou din Basarabi, ce fuseseră furate din Catedrala Mitropolitană de la Bucureşti. Am putea vorbi la nesfârşit despre minunatele locuri din ţara noastră, pentru că fiecare loc este special, fiecare bucăţică de pământ românesc are istoria ei. Am povestit aceste câteva istorioare care ar putea continua, şi sunt foarte multe, pentru ca toţi cei care vor să părăsească România să ştie ce pierd înainte de a se gândi la un câştig ipotetic şi iluzoriu.

Să te supui legilor unei alte ţări

Eram în luna lui septembrie a anului 2009 când plecam în Spania. Familia era deja acolo, o parte plecase de doi ani. Băiatul cel mare, Dan, şi sora lui Mirela. Apoi, a trebuit să plece şi soţia mea, Paulina şi în final eu. Băiatul cel mic era elev la Seminarul Teologic din Giurgiu. El a rămas acasă. Criza a fost anunţată, însă oamenii nu i-au dat crezare şi pe cei mai mulţi români i-a luat prin surprindere. Foarte multe firme au intrat în faliment, oamenii căutau cu disperare soluţii pentru evitarea dezastrului, frica de sărăcie. Lăcomia şi mai ales dorinţa de înavuţire a unora au dat naştere la „ţepe“. Era imposibil să mai găseşti o firmă serioasă la care să poţi lucra. În această situaţie dramatică, oamenii bejeneau, şi astăzi bieţii de ei cutreieră lumea în lung şi-n lat în căutarea unui loc de muncă.

În Spania, în fiecare zi sosesc autocare cu cetăţeni români care vin la cules de căpşuni, de măsline ori portocale sau struguri pe foarte puţini bani. Şi aici este criză, dar nu se poate compara cu ţara noastră nici pe departe. Până în Andaluzia ai de mers cu autocarul trei zile şi trei nopţi, iar când ajungi aici, te întâmpină un peisaj preponderent stâncos, cu vegetaţie stearpă. Aici găseşti reprezentanţi din toate naţiile, fiind cea mai căutată şi cea mai mare zonă turistică din Europa. Asta se datorează în special celebrelor fiesta (sărbătoare şi feria, la noi bâlci) care alternează tot timpul. Cuvântul de ordine în Andaluzia este distracţia, foarte variată în formele ei. Aici poţi asista la celebra coridă, lupta cu taurii. Însă noi nu am venit pentru distracţie, deşi ar fi fost de dorit, ci pentru a căuta soluţii să ne ducem zilele. Dacă te decizi să trăieşti aici, primul lucru pe care trebuie să îl ştii este să vorbeşti limba spaniolă. Este indispensabil. Al doilea lucru este să nu fii violent. Dacă ai o fire mai aprinsă, nu ai ce căuta aici, fiindcă pentru un cuvânt mai dur adresat unei femei eşti luat pe sus şi dus la calaboso (arest preventiv), reminiscenţă de pe vremea Inchiziţiei, când femeile erau maltratate cu o cruzime ieşită din comun şi arse pe rug. Fiicele Evei şi-au dezvoltat un sistem de apărare foarte solid, bazat pe nenumărate legi care le protejează excesiv. Unele femei au făcut afacere din asta. Caută să fie agresate şi apoi cer despăgubiri. Tinerilor le este frică să fluiere după o fată, aşa ceva nu vezi aici. Nu mai zic să o abordeze verbal. Aici femeile abordează bărbaţii, pe cine vor ele. Cum să trăieşti aşa? O femeie care cheamă poliţia o dată o să o facă mereu. De aceea bărbaţii sunt oarecum forţaţi să se reorienteze din punct de vedere sexual. Aici homosexualitatea este instituţionalizată, ca şi prostituţia. Fetele şi ele, nemaifiind curtate de băieţi, îngroaşă rândurile lesbienelor. Altă lege exagerată este cea care îi protejează pe minori. Dacă cumva faci greşeala de a-ţi atinge copilul cu un deget şi te reclamă cineva, faci închisoare. Tu nu ai voie să-ţi educi copilul, de aceea eşti obligat să-l dai la grădiniţă de la 2 ani, n-ai voie să-l pedepseşti tu, ci numai „noi“. O femeie divorţată (ca mai toate femeile spaniole) avea doi copii, un băiat şi o fată, şi într-o zi „i-a scuturat“ mai serios. Ce s-a întâmplat? Copiii au sunat la poliţie şi imediat au sosit trei echipaje: trei poliţişti urcau pe scări, trei cu liftul, restul au rămas jos la scară (vedeam toate astea pe geamul de la luminătorul blocului). A deschis femeia uşa, iar poliţia a zis: „Trebuie să veniţi cu noi la secţie.“ Şi au „umflat-o“ pe biata femeie. Ce se petrecuse în fapt? Copiii se drogau (în Spania e ceva firesc) şi nu se mai înţelegea nimeni cu ei. Trebuia să fie puţin mai dură. Însă legea nu-i dădea voie să facă aşa ceva. Era necesar să depună denunţie. Aşa ceva se întâmplă în fiecare familie. Copiii îşi denunţă părinţii, părinţii pe copii, toată lumea pe toată lumea, iar unitatea sfântă a familiei este distrusă din temelie. Nu reuşeşti nici măcar să ceri iertare, fiindcă poliţia te înhaţă, vrei-nu vrei. Deci Spania este o ţară caldă şi primitoare...

Mila şi sufletul meu sunt în ţara mea, în România

Noi acum trăim din indemnizaţia pe care o primim pentru copiii fiicei mele, Mirela. Cu suma de 550 de euro pe lună, slavă Domnului, ne descurcăm deocamdată. Acum eu îngrijesc copiii şi sper ca în curând să înceapă construcţiile, să merg la munca mea de zugrav. Unul dintre băieţii mei a plecat cu un frate în Belgia. Acolo au găsit ceva de muncă. Sunt din păcate însă foarte mulţi oameni care venind în Spania s-au distrus din cauza drogurilor, a desfrânării, a băuturilor alcoolice care se găsesc peste tot. Nu este deloc uşor printre străini. Unii se adapteză, alţii nu. Din categoria celor din urmă fac parte şi eu. Trăiesc aici, în Malaga, din mila Bunului Dumnezeu, însă mila şi sufletul meu sunt în ţara mea, în România. La rugăciune, pe drum, în vis, eu sunt în România. În aproape 5 ani de zile, abia dacă ştiu să îngaim câteva cuvinte în spaniolă. Când mă uit pe fereastra apartamentului în care locuim, văd oameni, natură. Le zăresc ochii, însă gândul meu mă poartă în ţara mea frumoasă. Chiar acum când aştern aceste rânduri, mă gândesc la cei care odihnesc în cel mai important cimitir din România, în cimitirul Bellu. Acolo unde odihnesc toţi corifeii culturii româneşti. Adesea mergeam la Bellu trăind adevărate clipe de reverie şi pace sufletească. Gradul de civilizaţie al unei naţiuni se măsoară în funcţie de preţuirea celor dispăruţi. Pentru mine nu sunt deloc dispăruţi, ci trăiesc şi sunt mai vii decât unii care nu ştiu decât să facă viaţa altora un chin. Tot acolo, pe şoseaua Şerban Vodă, se odihnesc şi cei care şi-au dat viaţa pentru libertate în 1989. Acum nu mai vorbeşte aproape nimeni despre ei, din cauza unora care nu se mai pot vindeca de romantismul „revoluţionar“ al regimului împotriva căruia au luptat, plătind cu viaţa lor. Sunt tot mai multe voci care strigă pe un ton plângăreţ: „Ce bine era pe vremea lui Ceauşescu!“ Cine uită valoarea acestui neam să facă un pelerinaj la aceste locuri sfinte măcar o oră.

În Spania, cimitirele sunt construite pe verticală, la suprafaţă, ca nişte cutii poştale. Dar cei mai mulţi oameni se ard la crematoriu. Sper din tot sufletul să nu mor aici, ci în ţara mea. Iată cum şi eu mă rog, precum ciobănaşul din balada Mioriţa. Mai sunt multe de spus şi de povestit, dar poate altă dată. Vă doresc sănătate! Un simplu emigrant.