Scrisoarea Sfântului Nectarie
Să treci de la limba română la limba franceză e ca şi cum ai trece de la o rugăciune la un contract, scria Emil Cioran în al treilea volum al Caietelor sale. E adevărat, dar consider că geniul limbii grecești poate fi cu greu egalat de vreo altă limbă, mai ales atunci când este vorba de rugăciuni. Să mă explic. Zilele trecute l-am prăznuit pe unul dintre cei mai cunoscuți sfinți ai Ortodoxiei din secolul trecut, pe Sfântul Ierarh Nectarie de la Eghina. Copilăria i-a fost plină de lipsuri, dar ispitele nu l-au părăsit nici la maturitate. Intrigi, bârfe la care unii au plecat urechile l-au făcut să fie îndepărtat din funcțiile ocupate atât ca episcop în Patriarhia Alexandriei, cât și ca director al Seminarului Teologic din Atena, Rizarion.
Atunci când de-abia învățase să scrie, micuțul Anastasie, acesta fiind numele de botez al Sfântului Nectarie, i-a compus o scrisoare Mântuitorului. În ea îi povestea nevoile care-l copleșeau, faptul că nu avea nici ghetuțe de-ncălțat, nici hăinuțe de-mbrăcat.
Apelativul cu care se adresează cel aflat în sărăcie și neajunsuri este unul total neașteptat pentru orice cunoscător de limbă greacă. Copilul Anastasie i-a spus Domnului: „Hristoutaki mou”, ceea ce s-ar traduce în românește prin Hristoșelul meu.
„Hristoutaki mou” nu are corespondent în altă limbă, sau cel puțin nu are unul uzitat cu aceeași semnificație. El indică un maximum de familiaritate cu Fiul lui Dumnezeu făcut om. Cel care I-a vorbit astfel lui Hristos nu putea să aleagă alt drum decât cel al sfințeniei.
Poate vreți să știți ce s-a întâmplat cu scrisoarea lui Anastasie. Ea a fost găsită de un negustor care i-a cumpărat expeditorului straniei misive toate cele necesare.
Hristos răspunsese de fapt copilului prin negustorul cel milostiv și credincios.