Secularizare şi ştiinţă

Am asistat zilele trecute la o conferinţă despre ştiinţă, religie şi secularizare, susţinută de profesorul John Hedley Broocke, preşedintele Societăţii Internaţionale de Ştiinţă şi Religie, profesor de istoria ştiinţei la Universitatea din Lancaster şi şeful catedrei de ştiinţă şi religie a Universităţii din Oxford. Pe lângă plăcerea de a asculta un om foarte bine informat cu privire la istoricul relaţiei dintre ştiinţă şi religie, am avut surpriza de a descoperi un tip de discurs foarte bine articulat, care, fără să intre în dezbateri mai mult sau mai puţin oportune cu privire la contestarea ştiinţifică a adevărurilor revelate sau invers, reuşeşte că convingă, sper, ambele părţi că ştiinţa şi religia nu sunt neapărat antagonice.

Teza Domniei Sale era următoarea: secularizarea nu este un simplu efect al apariţiei ştiinţelor şi a respingerii ştiinţifice a adevărurilor revelate. Conform unui studiu istoric al convingerilor personale ale oamenilor de ştiinţă din secolul 19, cauzele necredinţei nu erau legate de ştiinţă, ci de diversele probleme şi dispute interconfesionale, sau de aparenta radicalitate a credinţei creştine, care susţinea de exemplu că unii oameni ajung în iad, ceea ce unora li se părea inacceptabil. Singură, reflecţia despre natură nu generează prezenţa sau absenţa credinţei, ci aceasta este determinată de relaţiile interumane şi alegerile etice pe care oamenii le fac. De aceea avem oameni de ştiinţă care nu au renunţat la credinţa lor şi oameni care au renunţat la credinţă citind Biblia şi nemaisuportând "cruzimea" lui Dumnezeu care îi pedepseşte pe păcătoşi. Concluzia conferinţei este că secularizarea nu este un fenomen generat exclusiv de progresul ştiinţei, ci mai degrabă rezultatul unor alegeri colective etice, economice şi politice, care pornesc de la experienţe personale şi ale căror susţinători ulterior au încercat să folosească ştiinţa ca suport extern şi presupus obiectiv pentru justificarea propriilor poziţii antireligioase. Ştiinţa în sine nu oferă argumente constrângătoare nici într-o direcţie, nici în alta, faptul că alegi să crezi are mai puţin de-a face cu teoriile ştiinţifice cât are de-a face cu decizia fiecăruia. Pentru că a crede este întotdeauna un angajament total, care are sens numai dacă este liber, dacă ştiinţa, bunul-simţ sau orice altceva ne constrânge inevitabil să alegem a sau b, atunci nu mai este alegerea noastră, ci rezultatul unui dat exterior în faţa căruia doar putem să ne înclinăm. Asta nu înseamnă că nu există adevăr şi eroare şi că efortul de a distinge nu este necesar. Este necesar, dar nu suficient pentru a alege să crezi sau nu. Ceea ce determină alegerea este voinţa proprie, de aceea şi responsabilitatea alegerii aparţine nu mediului, istoriei sau naturii, ci persoanei care o face. De aceea, vinovată de secularizare nu este nici ştiinţa, nici istoria, pentru că secularizarea nu este un dat fatal al evoluţiei omenirii, ci alegerea deliberată a unor oameni. Alţi oameni aleg să creadă şi sunt la fel de îndreptăţiţi să o facă precum cei care au ales să nu creadă. A echivala progresul cu ştiinţa şi cu secularizarea şi a stabili o cauzalitate strictă între ele nu reprezintă altceva decât o strategie retorică de a justifica anumite poziţii faţă de altele. Esenţial pentru un creştin în lupta cu secularizarea nu este aşadar respingerea sau contestarea ştiinţei, ci oferirea unui model alternativ de existenţă care integrează ştiinţa unor valori superioare interesului personal sau hedonismului, în care iubirea aproapelui şi conştiinţa morală au un rol primordial şi care poate suplini lipsa de sens moral şi spiritual pe care o resimt cei care se mulţumesc să studieze natura în speranţa că ea oferă răspuns la toate întrebările.