Securitatea internaţională la cumpăna dintre secolele al XX-lea şi al XXI-lea (II)

Principalele instrumente ale politicii europene sunt cooperarea şi integrarea economică, ajutorul pentru dezvoltare, asistenţa în procesul de democratizare şi construcţie a statului de drept, dialogul, consultarea şi concertarea politică, precum şi parteneriatul general sau în diverse domenii. În privinţa strategiei de securitate a Statelor Unite, adoptată în decembrie 2002, prioritară este contracararea reţelelor teroriste la nivel global. Deşi SUA apreciază importanţa preluării propriului său model de organizare şi a propriilor sale valori în statele aliate, ele se bazează mai mult pe interoperabilitatea militară, politică şi instituţională cu acestea, decât pe armonizarea sau coeziunea economică şi socială cu ele. Ca principală ameninţare la adresa securităţii în privinţa căreia nu se mai (poate) face distincţie între aspectul intern şi cel internaţional, terorismul este definit ca o realitate tridimensională, reunind terorismul propriu-zis, corupţia şi crima organizată.

Recent, politicii americane privind relaţiile bilaterale cu statele din regiunea Mediteranei şi a Orientului Mijlociu li s-a adăugat strategia abordării globale a aşa-numitului „Marele Orient Mijlociu“ („Greater Middle East“). Ideea fundamentală a acestei iniţiative este cea a cooperării ţărilor din zonă în ansamblul lor, cu SUA, în două planuri paralele: a) dezvoltarea democraţiei interne; b) lupta împotriva terorismului internaţional, luptă care include combaterea fundamentalismului islamic, precum şi a statelor suspectate de proliferarea armelor de distrugere în masă sau de susţinere a organizaţiilor teroriste (Iranul şi Siria). Unii analişti apreciază ca strategia „Marelui Orient Mijlociu“ ar urmări, de fapt, impunerea unei pax americana în regiune, precum şi crearea condiţiilor pentru prelungirea sine die a prezenţei militare americane în Orientul Mijlociu. În relaţia cu Rusia, Statele Unite susţin integrarea economiei Federaţiei Ruse în economia globală, mai ales prin intermediul Organizaţiei Mondiale a Comerţului. De asemenea, se doreşte o relaţie de parteneriat strategic pentru combaterea terorismului islamic. Se mizează pe colaborarea cu Rusia în Transnistria, dar şi în Abhazia, Osetia de Sud şi Nagorno-Karabah, pentru combaterea corupţiei şi a crimei organizate. SUA exprimă critici repetate în ceea ce priveşte deficitul şi reculurile procesului democratic din Rusia, dar sunt gata să treacă peste aceste obstacole spre a facilita colaborarea în lupta antiteroristă. Ele ştiu că Rusia nici nu poate câştiga, nici nu este interesată într-o confruntare directă cu America, însă înţeleg că fără simpatia sau cel puţin neutralitatea Kremlinului, implicarea americană în Asia Centrală şi zona Golfului Persic (Afganistan, Irak etc.) riscă să devină un război fără sfârşit. În relaţia cu ţările din Asia Centrală şi Caucaz, SUA au în vedere dezvoltarea cooperării cu ţările respective pentru a fructifica rezervele de energie din zona Mării Caspice. În acest caz, securitatea energetică pare a fi principala miză a jocului. Se are în vedere realizarea ei prin diversificarea şi securizarea traseelor de transport a hidrocarburilor caspice, întrucât regiunile respective aparţin de teritoriul fostului imperiu sovietic şi sunt privite de Moscova ca o parte a necesarei şi legitimei sale sfere de influenţă, problema capătând şi conotaţii geopolitice. Cooperarea pe care SUA o propune ţărilor respective este, de aceea, percepută la Moscova ca o încercare a reducerii influenţei ruseşti şi a instalării controlului american la frontiera rusească. Diferenţe în viziunile de securitate europeană şi americană Din cele de mai sus se constată că în gândirea americană eficienţa este criteriul legitimităţii şi justeţii acţiunilor internaţionale, transformările democratice fiind terapia de recuperare după şocul intervenţiei în forţa, iar nu soluţia care conduce spre obiectivul de securitate globală urmărit. În plus, securitatea globală (adesea descrisă ca acţiune de eliberare sau democratizare) este privită ca o misiune de care SUA se simt direct responsabile şi care implică atât iniţiativa lor unilaterală, cât şi instaurarea unei ordini americane care să-i garanteze succesul. Sintetizând disonanţele dintre cele două abordări, identificăm diferenţe în viziunile de securitate europeană şi americană. Concepţia americană este determinată de dimensiunea sa universalistă, fiind preponderent geopolitică („securizare prin intervenţie“ - eventual în parteneriat). Definirea europeană a securităţii este puternic influenţată de statutul de putere regională al Uniunii Europene şi de puternicul său caracter social. Ca atare, conceptele europene de securitate sunt mai largi, incluzând inclusiv problemele sociale („securizare prin integrare“). A doua mare diferenţă între viziunea de securitate americană şi cea europeană se referă la ritmul de securizare a unei zone: în timp ce strategia anglo-americană este dinamică, ofensivă, adesea cu un conţinut revoluţionar, bazată pe formula succesiunii „intervenţie + securizare militară + democratizare + parteneriat“, concepţia europeană este gradualistă, prudentă, sintetizată în formula succesiunii „parteneriat + democratizare + integrare + securizare civilă“. Instituţii în căutarea unei identităţi Discuţiile despre rolul OSCE fac parte din cadrul general al încercărilor de reformare şi a altor instituţii internaţionale: ONU, Consiliul Europei. De fapt, negocierile pentru reformarea acestora sunt legate de procesul mai amplu de redistribuţie a puterii şi legitimităţii la nivel regional şi global după sfârşitul Războiului Rece. Recentul summit al ONU (14-16 septembrie 2005) s-a soldat cu un eşec, pentru că statele dau înţelesuri diferite conceptului de „reformă“: unele puteri doresc să-şi menţină prestigiul internaţional prin menţinerea unei structuri restrânse a Consiliului de Securitate, în care să aibă drept de veto, iar altele nu doresc crearea unui sistem internaţional multilateral. Alte puteri emergente consideră necesară „democratizarea ONU“, prin includerea lor în Consiliul de Securitate. Deoarece ONU este o instituţie apărută în urma unui conflict mondial, ca şi Liga Naţiunilor, inspirate de o viziune pacifist-universalistă asupra lumii, reforma reală a Naţiunilor Unite nu va putea fi realizată decât în momentul unei reechilibrări a raporturilor reale de putere la nivel global. Reforma ONU ar putea începe în momentul în care Statele Unite vor ajunge la concluzia ca rolul de „jandarm al lumii“ devine prea costisitor, acceptând astfel o partajare a influenţei şi a responsabilităţilor la nivel global şi regional. Consiliul Europei (CoE), o organizaţie apărută înaintea Comunităţilor Europene, transformate în Uniunea Europeană (UE), a traversat, după sfârşitul Războiului Rece, o criză de identitate. Prin extinderea Consiliului Europei în zona Europei Centrale şi de Est, ulterior în Caucaz, instituţia de la Strasbourg a jucat un rol important în democratizarea acestui spaţiu. Consiliul Europei a fost folosit ca o avangardă pentru democratizarea statelor care urmau să intre în Uniunea Europeană şi NATO. Extinderea NATO şi a UE în est a ridicat problema relaţiei cu Consiliul Europei. La summitul şefilor de stat şi de guverne ai Consiliului Europei de la Varşovia din 16-17 mai 2005 s-a ridicat problema relaţiei dintre UE şi CoE. Astfel, în perspectiva realizării „Marii Europe“ politice, şi rolul Consiliului Europei este pus serios sub semnul întrebării. OSCE, o instituţie viabilă pe termen lung? OSCE a apărut în contextul destinderii relaţiilor Est-Vest ca o metodă de a închide litigiile nesoluţionate la sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial. Rolul OSCE părea să fie important la începutul anilor â90 în măsura în care instituţia pan-europeană avea potenţialul de a se transforma într-o organizaţie dotată cu instrumente în afara celor strict diplomatice, pentru menţinerea păcii şi a securităţii în Europa. Lărgirea dimensiunilor ei, precum şi funcţionarea după principiul unanimităţii (deci Federaţia Rusă are drept de veto) a redus influenţa internaţională a acesteia. Transformarea OSCE într-o instituţie viabilă pe termen lung este îngreunată de mai mulţi factori, de exemplu, în domeniul drepturilor omului se află în concurenţă cu Consiliul Europei, care este o instituţie cu o mai mare tradiţie. Apartenenţa aceloraşi state la Consiliul Europei şi OSCE ar putea ridica problema legitimităţii existenţei a două instituţii cu misiuni în mare parte similare. OSCE este avantajată în competiţia cu CoE de statutul de membru al SUA, care sunt interesate de gestionarea Marelui Orient Extins şi prin intermediul acestei instituţii. Folosirea mijloacelor diplomaţiei preventive a determinat, până în acest moment, mai degrabă, menţinerea conflictelor îngheţate, decât soluţionarea lor. OSCE este lipsită de instrumentele unei organizaţii de apărare. Prezenţa misiunilor OSCE în zona conflictelor îngheţate a determinat scăderea încrederii în capacitatea acestei instituţii de a asigura politici de securitate efective. Cauza principală a slăbiciunii OSCE se află în faptul că este o instituţie bazată pe unanimitatea deciziilor. Nu s-a constituit nici o forţă de menţinere a păcii sub mandat OSCE. Organizarea internă a OSCE prezintă încă numeroase ambiguităţi şi slăbiciuni. Trecerea de la statutul de state „participante“ la „state membre“ ar putea creşte relevanţa internaţională a OSCE.