SEMNAL: Cartea ca facere și salvare

„Că nu e alta mai cu folos în vieața omului zăbavă decât cetitul cărților”, ne asigură Miron Costin. Însă înaintea lui, biblicul Solomon avertizează: e multă osteneală (nu și deșertăciune!) în scrierea lor. Din această dilemă nu putem ieși, am zis! Și totuși putem, zice întru împotrivă (pentru contra, vorba lui Creangă) filosoful brașovean Aurel Ion Brumaru. Nu numai că putem - și trebuie - să citim și să scriem, dar cartea instituie o bibliogonie, întrucât „la început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”.

Între noi fie vorba, literatura (de orice fel, nu doar cea beletristică) premerge scrisului, pentru că putem data cel mult Epopeea lui Ghilgamesh sau Vedele, dar nu putem data miturile ori basmele. În fond, de la scrierea cuneiformă la iPad nu se schimbă decât suportul, vehiculul; povestea (și nevoia de ea) rămâne, cel puțin așa ne place nouă, câți vom mai fi rămas, să credem.

Aurel Brumaru e născut (nu făcut) filosof, pentru că asimilează fără rest principiul lui Wittgenstein: despre ceea ce nu se poate vorbi este mai bine să se tacă. Orice problemă (pro-balo) filosofică e o problemă de limbaj, dacă o formulezi corect, ai șanse să o rezolvi. Și autorul le rezolvă pe rând pe toate, ab ovo ad mala, cu un instrumentar conceptual care merge de la antropologie, etnografie și lingvistică (folclorul e un perfect „chihlimbar” pentru conservarea gândem-elor, a fenomenelor de limbă/gândire) până la psihologia mulțimilor și sociologie.

Un bun exemplu e locul/locuirea, noțiunea de „acasă” fiind poate cea mai relevantă pentru psihologia românilor. În acest gen de analiză, autorul continuă de pe picior de egalitate seria de gânditori inaugurată de Gusti și continuată, printre alții, de Noica.

Provenind din natură, conținând/reflectând natura și în același timp opunându-i-se, cartea are demnitate ontogenetică, întrucât „aceasta apare, se real-izează tocmai la pronunțarea ființei numai ca vis despre ființa ca atare, prin urmare numai ca gând, ca stare noetică, nu ca realitate”. De la acel „J´ai tout lu” al doamnei Bovary la paradisul ca bibliotecă al lui Borges, toată literatura universală îi dă dreptate filosofului român și nu e, cred, întâmplătoare propensiunea lui, de câteva decenii deja, înspre critica literară, înspre exegeza în sens tare, hermeneutic.

Condensată, gândirea ia formă filosofică, iar Universul (o știm de la Mallarmé) e făcut să devină o carte frumoasă. Precum „Forma filosofică”, volumul lui Aurel Brumaru, în curs de apariție la Editura KronArt. Vă invit la zăbavă...