Setea de infinit a persoanei umane

După Revoluţia franceză din 1789, actul declarativ al instituirii ateismului la nivel european, în Catedrala Notre-Dame din Paris, pe Sfânta Masă a Altarului, a fost aşezată euforic o desfrânată, simbolul unei noi divinităţi plăsmuite după "chipul şi asemănarea omului" (F.M. Dostoievski), anume zeiţa Raţiune.

Peisajul antropologic, pictat de atâtea veacuri în sacru cromatism, descoperă un adevăr fundamental, consolidat încă din filele scripturistice, dezvoltat în teologia patristică şi reluat cu amplitudine în gândirea creştină a "Marelui Secol" (P. Evdokimov): prin însuşi actul creaţiei, persoana umană tinde să stea într-o relaţie şi să se mişte către o Realitatea infinită care este numai Dumnezeu. Fericitul Augustin declara doxologic: "Pentru Tine ne-ai făcut, Doamne, şi neliniştit este sufletul nostru până ce se va odihni în Tine." Teologia chipului şi a asemănării cu Dumnezeu a fost interpretată în secolul al XX-lea (Maurice Blondel, L. Binswanger, Dumitru Stăniloae) ca subzistând tocmai în această sete de infinit a omului şi în situarea acestuia în direcţia favorabilă împlinirii acestei nelinişti ontologice. Numai Dumnezeu este sursa şi izvorul Care poate oferi inepuizabilul şi Care asigură calitativ şi eficient împlinirea persoanei umane. Ateismul militant sau nemilitant nu este neapărat o crimă la adresa lui Dumnezeu, cât un suicid al persoanei pentru că redirecţionează greşit o tendinţă firească a acesteia, nevoia de a fi în relaţie cu o realitate infinită, inepuizabilă. Înlocuindu-se unica sursă ce poate da răspuns apelului uman, se face o cădere din ordinea valorilor şi a sensului, născându-se "viţei de aur" ai "noului Ev Mediu" (N. Berdiaev), idolii care pretind a împlini o sete constitutivă omului. Ateismul nu e chiar atât de ateu pe cât crede. Ateismul sau păcatul nu-L ucide pe Dumnezeu, ci Îl înlocuieşte cu idoli fabricaţi: ideologii, raţiune, componente creaţionale autonomizate şi absolutizate, patimi de tot felul. Idolii şi patimile se comportă ca o divinitate: creează iluzoriu o lume cu pseudosensuri şi pseudovalori proprii care îi justifică pe aceştia. Pseudolumea idolilor nu operează cu realităţi noi, ci cu cele autentice, se suprapun peste ele, dar le viciază şi distorsionează sensul şi le distruge vocaţia. Ideologiile se comportă şi ele ca nişte religii. Oferă o doctrină, postulează un cult faţă de un sistem de idei şi cer o morală, o normă de comportament. Logica cu care operează sau pe care o pretind patimile idolatrizate nu este coerentă, e subţire, uşoară şi nu rezistă. Există o mărturie a unui intelectual care se simţea acaparat de patima achiziţionării unor obiecte. Orice zi era canalizată în obţinerea unui nou obiect. Exista pentru acesta o tensiune care era estompată pe moment de noua achiziţie. Bucuria era de moment. Posedând obiectul, îl epuiza rapid, îl consuma, iar tensiunea renăştea îndreptându-se spre noi obiecte. Ajunsese într-un final în care nici un obiect nu-l mai mulţumea. Atunci şi-a dat seama de superficialitatea căutărilor lui şi a conştientizat faptul că trebuie să existe o ceva anume care să-i umple golul existenţial, iar acesta nu poate fi decât Dumnezeu. Atitudinea acestuia dezvălui un lucru esenţial, anume că orice componentă creaţională este finită şi nu poate oferi împlinire absolută unei nevoi infinite. "Patimile - spune părintele D. Stăniloae - sunt dorinţe întoarse asupra relativului în care căutăm absolutul", iar M. Blondel remarcă: "În patimi se manifestă o sete fără margini care-şi caută stăpânirea şi nu şi-o poate găsi; voim neantul cu o voinţă infinită." Tendinţa persoanei umane de a-şi împlini setea de infinit este firească, dar direcţionarea ei într-o zonă a finitului are efecte dezamăgitoare. Migrarea din patimă în patimă sau în interiorul aceleiaşi patimi are capăt. Când nimic nu mai poate satisface patima din om, lumea devine absurdă, ilogică, fără sens (lumea din literatura absurdului - Camus, Sartre etc.). Spectacolul patimilor e limitat însă, căci frenezia lor e trecătoare, aplauzele încetează... Akedia sau plictiseala omului modern este boala celui care nu mai are materie pentru a-şi satisface patimile, iar după mărturia Sf. Isaac Sirul, tocmai aceasta este epifania iadului, durerea existenţială de a nu mai primi răspuns infinit la un apel infinit.