Setea prefăcută în izvor, întunericul în lumină și tăcerea într-o vestire misionară

Duminica a 5-a după Paști (a Samarinencei) Ioan 4, 5-42

În vremea aceea a venit Iisus la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său. Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau!, fiindcă ucenicii Lui se duseseră în cetate ca să cumpere de mâncare. Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei apă de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii. Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie. Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi au băut din ea el însuşi şi fiii lui şi turmele lui? Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi, dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu va mai înseta, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare, spre viaţă veşnică. Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus. Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu eşti proroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători Îşi doreşte. Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr. I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia, Care Se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Şi se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi? sau: Ce vorbeşti cu ea? Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristos? Şi au ieşit din cetate şi veneau către El. Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învăţătorule, mănâncă. Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi. Ziceau, deci, ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui Care M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui. Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată, zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele, că sunt albe pentru seceriş. Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţă veşnică, pentru ca împreună să se bucure şi cel ce seamănă şi cel ce seceră. Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: Că unul este semănătorul şi altul secerătorul. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor. Şi mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut. Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Şi mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui. Iar femeii îi ziceau: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii.

Pe marginea Evangheliei după Ioan din capitolul al patrulea, se deschide înaintea noastră o pagină de o frumusețe tulburătoare, un veritabil poem al restaurării umane, în care întâlnirea Domnului cu o femeie din Samaria devine nu doar o treaptă a istoriei mântuirii, ci o lumină a sufletului omenesc căutat de Dumnezeu. Putem zăbovi îndelung asupra acestui moment, privind nu doar locul unde s-a petrecut, ci și diferențele evidente dintre oameni, prăpăstiile săpate de veacuri de indiferență sau chiar ură, precum și dorința arzătoare a Mântuitorului de a trece dincolo de orice zid ridicat în istorie - social, etnic ori religios. Hristos pășește aici ca un pelerin al iubirii, găsind nu doar un popas la umbra unei fântâni, ci un sălaș în inima pustiită a unei făpturi uitate.

Samaria, în vremea Domnului, era un ținut ocolit de iudei, o insulă de oprobiu în inima Țării Sfinte. Între aceste două lumi se așternuse o lungă istorie de tensiuni și suspiciuni, un ghețar al tăcerii care despărțea frații. Cei care călătoreau din Iudeea spre Galileea preferau un drum mai lung, coborând pe Valea Iordanului, prin locuri pustii și primejdioase, doar pentru a evita trecerea printr-o regiune socotită necurată. Dacă totuși cineva era silit să pășească pe pământul Samariei, se îngrijea să nu ducă mai departe nici măcar praful ei, scuturându-și sandalele aproape ritualic, ca și cum acea țărână ar fi fost purtătoare de blestem sau de o moarte spirituală contagioasă.

Și totuși, într-un spațiu al respingerii și al ruperii de comuniune, Domnul pășește cu hotărâre. Nu din întâmplare, ci dintr-o iconomie plină de iubire, căci El venise în căutarea oii celei pierdute, unde nimeni nu mai întrezărea nici o nădejde.

Într-o altă împrejurare, trecând prin Samaria împreună cu ucenicii, nu fusese primit, iar Ioan și Iacov, aprinși de râvnă, ceruseră foc din cer asupra celor lipsiți de ospitalitate. Dar Domnul, blând și răbdător, a respins o asemenea dorință, chemându-i să-și cerceteze duhul, arătând că împărăția Lui nu se zidește prin pedeapsă, ci prin iubire, căci focul pe care El dorea să-l aprindă era cel al Duhului Sfânt, nu al distrugerii.

Deși istoria Samariei fusese marcată de amestecuri și rătăciri - încă din vremea ocupațiilor asiro-babiloniene, când neamuri străine au fost aduse în acel ținut - samarinenii nu pierduseră cu totul Legea lui Dumnezeu. Ei păstrau frânturi din cărțile lui Moise și își înălțau rugăciunea pe Muntele Garizim, revendicând o moș­tenire care urca până la patriarhi. În apropiere se afla și Fântâna lui Iacob, mărturie a unei legături vechi, un simbol al rădăcinilor comune care așteptau să fie din nou hrănite, pe care nici vitregiile istoriei nu o stinseseră pe deplin.

Dorința de a zidi punți peste prăpastia trecutului

Aici, lângă fântâna săpată în stâncă cu multe veacuri înainte, Mântuitorul Se oprește. Popasul Lui nu este doar unul de odihnă, ci o lucrare tainică: dorința de a zidi punți peste prăpastia trecutului, de a uni ceea ce oamenii despărțiseră. Sub arșița amiezii, când nimeni nu venea la fântână, când lumina orbitoare părea să scoată la iveală toate rănile ascunse, când tăcerea era aproape deplină și căldura apăsa greu peste ținut, apare o femeie.
O prezență neașteptată, poate chiar ocolită de ceilalți, purtând în sine o istorie care nu o avantaja, povara unei vieți trăite în marginile societății și ale propriei conștiințe.

Ea venea la ceasul când soarele nu lăsa nici o umbră pe pământ, dorind parcă să fie ea însăși invizibilă, ascunsă de privirile aspre ale lumii, fără să știe că Lumina Lumii o aștepta deja, așezată smerit și aducând răcoarea Raiului.

Și tocmai această întâlnire devine locul unei prefaceri. Cuvintele Domnului, la început simple - „dă-Mi să beau” - deschid un dialog care pare, pentru o clipă, sortit neînțelegerii. Femeia se miră, chiar se tulbură: cum un iudeu cere apă de la o samarineancă? Dar din această mirare începe să se reverse lumina. Dincolo de apă, Domnul îi vorbește despre altă sete, mai adâncă, despre o sete a sufletului pe care nici un izvor pământesc nu o poate stinge, o sete de absolut pe care ea încercase, zadarnic, să o potolească prin iubiri trecătoare.

Dacă ar fi știut, spune El, cine este Cel ce îi cere apă, ea însăși ar fi cerut și ar fi primit „apă vie”. Această apă nu este doar o metaforă, ci lucrarea harului care înnoiește, ridică și luminează. Este darul care transformă uscăciunea inimii în izvor nesecat, care schimbă întunericul în lumină și rușinea în mărturisire, făcând din deșertul sufletului o grădină a Raiului.

Astfel, femeia anonimă devine, în chip tainic, purtătoare de veste bună. Dintr-o existență frântă se naște un început nou. Din setea ei se naște un izvor. Iar întâlnirea de la fântână rămâne peste veacuri o chemare adresată fiecărui suflet: de a lăsa apa cea trecătoare, acea apă a obișnuințelor și a păcatelor noastre, și de a primi apa cea vie, care izvorăște spre viața cea veșnică. Căci ce este viața noastră fără acest izvor, decât o lungă și istovitoare călătorie prin arșița lipsei de sens?

Convorbirea Mântuitorului cu femeia samarineancă nu a fost o simplă întâlnire întâmplătoare, ci s-a arătat a fi o adevărată lecție de teologie, o revărsare de lumină în inima unei ființe care, deși poate nepregătită după judecata oamenilor, s-a învrednicit să primească înalte adevăruri. Într-un chip tainic și uimitor, ea a arătat smerenie, a primit cuvintele Domnului dincolo de aparențe, dincolo de judecățile lumii și de propria ei imagine publică, lăsându-se pătrunsă de lucrarea harului, care sparge carapacea oricărei autoizolări.

Mesia Se descoperă pentru întâia dată unei astfel de femei

Și iată minunea: Mesia Se descoperă pentru întâia dată unei astfel de femei. Nu celor socotiți aleși, nu celor împodobiți cu pretenții de sfințenie exterioară, nu celor care păreau a avea virtuți desăvârșite în ochii lumii, ci unei inimi smerite, deschise, însetate de adevăr. Aici se arată rânduiala lui Dumnezeu, care nu urmează cărările strâmte ale gândirii omenești, ci privește adâncul inimii. El Se pleacă spre cel smerit, spre cel care, chiar în neputință, dorește lumina, căci lumina nu intră decât prin fisurile lăsate de recunoașterea propriei fragilități. În acea clipă, cerul s-a aplecat atât de mult asupra pământului, încât tot zbuciumul de o viață al femeii s-a topit în blândețea unei singure priviri divine.

Să nu uităm că un bărbat iudeu nu obișnuia să intre în dialog cu o femeie samarineancă. Între ei stătea nu doar o distanță culturală, ci o prăpastie religioasă, un hău de prejudecăți care părea de netrecut. Și totuși, Hristos trece peste acestea, zdrobind hotarele ridicate de oameni. În cuvintele despre cei cinci bărbați, tâlcuite de unii dintre Părinții Bisericii, se întrezărește chiar o semnificație mai adâncă: o trimitere simbolică la cele cinci nea­muri aduse de asiro-babilonieni în Samaria, care au întunecat dreapta închinare și au amestecat credința cu rătăcirea, femeia devenind astfel imaginea celor rătăciți care Îl caută pe Mirele cel adevărat.

În acest dialog se rostește și unul dintre cele mai înalte adevăruri ale Evangheliei: închinarea „în duh și în adevăr”. Nu mai este legată exclusiv de un loc anume, nici de Ierusalim, unde iudeii urcau cu evlavie, nici de Muntele Garizim, unde samarinenii își îndreptau rugăciunea cu o anumită mândrie a apar­te­nenței. În apropiere de Sichem, astăzi Nablus, se află acei doi munți - Garizim și Ebal -, mărturii ale unui trecut încărcat de simboluri, de binecuvântare și de blestem, de adevăr și de rătăcire. Locuri care până astăzi păstrează ecouri ale unei istorii cutremurătoare, unde umbra ­Legii vechi se întâlnește cu șoapta Harului.

Femeia, uimită de blândețea și răbdarea Celui care rămăsese sub arșița zilei, primind chiar și refuzul ei de a-I oferi apă, simte cum sufletul i se aprinde de o lumină nouă. Cuvintele Domnului îi descoperă adâncurile inimii, dar nu pentru a o zdrobi, ci pentru a o ridica, nu pentru a o osândi, ci pentru a o vindeca prin adevăr. Și atunci se petrece minunea: ea lasă găleata, acel simbol al grijilor pământești care o legau de fântâna deșertăciunii, lasă graba lucrurilor trecătoare și aleargă în cetate, vestind întâlnirea cu Cel care i-a spus toate.

A venit să scoată apă dintr-o fântână și s-a întors purtând în sine izvorul vieții. A plecat cu o grijă pământească și s-a întors cu o comoară cerească, devenind dintr-o marginalizată a cetății, cel dintâi evanghelist al ei.

Samarinenii Îl primesc pe Hristos cu bucurie

În mod surprinzător, Mântuitorul rămâne acolo două zile, iar samarinenii Îl primesc cu bucurie. Ce contrast dureros și luminos deopotrivă: în alte locuri, oamenii Îl rugaseră să plece din hotarele lor; aici, inimile se deschid, iar harul rodește, dovedind că adesea cei de la marginea drumului sunt mai aproape de Împărăție decât cei de la masă.

Poate de aceea, Domnul va alege ca pildă tocmai un samarinean, în parabola milostivirii, acela care s-a aplecat asupra celui căzut între tâlhari, aproape mort pe marginea drumului. Spre uimirea și chiar indignarea celor care se socoteau drepți, El arată că adevărata iubire nu ține seama de hotare și prejudecăți, ci vede în fiecare om un frate aflat în suferință.

Nu este de mirare că, în răutatea lor, potrivnicii L-au numit chiar „samarinean” și au îndrăznit să spună despre El, Domnul slavei, că ar avea demon. Dar tocmai această ocărâre se transformă, în lumina Evangheliei, într-o mărturie a iubirii Sale fără margini, care coboară până la cei dis­prețuiți, asumându-Și dis­prețul lor pentru a le dărui slava Sa.

Evanghelia femeii samarinence ne descoperă astfel dărâmarea tuturor barierelor. Hristos, care ar fi putut trece mai departe, ignorând o asemenea persoană, Se oprește, vorbește, luminează și înalță. Îi descoperă adevăruri pe care, uneori, nici cei apropiați nu le primiseră încă în plinătate, semn că foamea de adevăr este una dintre condițiile pentru a-L primi.

Și poate tocmai de aceea, râvna acestei femei devine fără margini. Tradiția Bisericii o cunoaște ca pe Sfânta Fotini, cea care, dintr-o inimă rănită, a devenit apostol al luminii. Mărturisitoare neînfricată, a dus vestea până departe, până la Roma, unde, potrivit tradiției, și-a pecetluit credința cu sângele vărsat pentru Hristos, schimbând apa fântânii cu apa botezului și, în final, cu sângele martiriului.

Din ziua întâlnirii de la fântână, viața ei nu a mai fost aceeași. Setea s-a prefăcut în izvor, întunericul în lumină, iar tăcerea într-o vestire care nu s-a mai stins niciodată, răsunând în fiecare suflet care își recunoaște propria sete.

Am fost și eu pelerin la Fântâna lui Iacob. Mărturisesc că am găsit acest loc adânc schimbat, nu doar față de descrierile pelerinilor din primele veacuri, când deasupra lui se înălțase mai întâi o biserică bizantină, iar apoi una cruciată, ci mai ales față de liniștea pe care ne-am aștepta să o însoțească un astfel de spațiu sfințit de pașii Mântuitorului. Zgomotul istoriei încă mai vibrează în pietrele de acolo.

Nu este doar un loc al amintirilor îndepărtate, legate de Avraam, de Iacob și de seminția lor binecuvântată, ci și un loc al unei istorii recente, uneori dureroase, purtând în sine semnele jertfei. Acolo, în a doua jumătate a veacului al XX-lea, preotul ierusalimitean Filumenos a fost ucis chiar în ceasul rugăciunii, pecetluind cu sângele său sfin­țenia locului. Acolo s-au purtat lupte tăcute și vizibile pentru ca deasupra fântânii patriarhului să se ridice din nou o biserică, ca o mărturie puternică, că harul nu se stinge, ci renaște din fiecare încercare.

Istoria acestui ținut adună în sine mii de ani de căutare

Nu putem uita că din aceste locuri își trage obârșia și Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, unul dintre primii mărturisitori ai credinței, care a purtat lumina Evangheliei până în inima lumii păgâne. Nu putem uita că istoria acestui ținut adună în sine mii de ani de căutare, de rătăcire și de întoarcere, de întuneric și de lumină. Este un pământ care a văzut lacrimi și rugăciuni, căderi și ridicări, dar mai ales întâlnirea dintre Dumnezeu și om, un pământ însetat care a băut din Izvorul Nemuririi.

Aici, adevărurile rostite odinioară femeii din Samaria au pornit ca un fir de apă vie și au ajuns până la marginile lumii, luminând sufletele celor însetați de sens și de mântuire. Și tocmai de aceea, când cineva privește cu neîncredere sau condamnă apropierea de cei de altă cre­dință, este chemat să ridice ochii spre chipul blând al Mântuitorului, Cel care nu a ocolit, nu a respins, nu a închis uși, ci a deschis drumuri.

Hristos nu a negociat adevărul, dar nici nu l-a ascuns. Nu a diluat credința, dar nici nu a refuzat întâlnirea. În El vedem împletirea desăvârșită dintre statornicie și iubire, dintre fidelitate față de adevăr și deschidere față de ceilalți...

Suntem chemați să-I urmăm această cale. Să păstrăm neclintite adevărurile credinței noastre, dar în același timp să vorbim și altora despre lucrarea lui Dumnezeu, despre ce s-a petrecut în Samaria și despre roadele care au urmat. Să devenim, asemenea femeii samarinence, purtători ai unei vești care nu poate fi ținută ascunsă, făclii aprinse în noaptea indiferenței contemporane.

Există momente binecuvântate în care inimile oamenilor se deschid, în care setea devine mai puternică decât prejudecata. Iar atunci, un cuvânt rostit cu blândețe poate deveni începutul unei întâlniri mântuitoare, scânteia care aprinde un foc ce nu se mai stinge.

Pentru că, în cele din urmă, fără dialog nu există punte, iar fără punte nu există întâlnire. Iar fără întâlnire, omul rămâne singur, departe de izvorul care îi poate potoli setea cea mai adâncă, închis în fântâna goală a propriului egoism. Dar cine primește apa cea vie descoperă că nu mai este niciodată singur, căci Izvorul curge din interior, sfințind fiecare pas și fiecare respirație în drumul spre Acasă.