Sf. Cuv. Alexie, omul lui Dumnezeu

Sfântul Cuvios Alexie, omul lui Dumnezeu (†411), este singurul sfânt din calendarul bisericesc pe care îl întâlnim cu acest nume binecuvântat. În vremea împăratului Honoriu (395-423), în Roma trăia un mare dregător pe nume Eufimian, care era foarte bogat, având mii de slujitori şi multe palate. Soţia sa se numea Aglaida. Cei doi erau oameni credincioşi, fiind buni şi darnici cu cei săraci. În fiecare zi ofereau trei mese pentru cei sărmani. Marea lor durere era că nu aveau copii. Dumnezeu le-a dăruit rod pântecelui şi au născut fiu, pe care l-au botezat şi i-au pus numele Alexie. „Cu cât înainta în vârstă, cu atât creştea în sufletul lui şi dorinţa nemuririi şi a vieţii veşnice. S-a hotărât să se lepede de toate bunătăţile cele de puţină vreme şi trecătoare ale vieţii de aici, şi aşa, cu sufletul liber de ispite, să moştenească viaţa cea veşnică, dulcea desfătare a credinţei în Hristos. Deci, a început a se înfrâna, purtând în taină pe trupul său o haină de păr, aspră. Asemenea, ca să nu-şi supere familia, a primit să se căsătorească, dar chiar în noaptea nunţii a fugit în taină, îmbrăcat în haine sărăcăcioase...” (Proloagele). Renunţând la viaţa sa plină de bogăţie materială din Roma, Sfântul Alexie a plecat la marginea de est a Imperiului Roman, la Edesa, în Mesopotamia, unde se afla Sfânta Mahramă. Aici a rămas vreme de 17 ani trăind în sărăcie, post şi rugăciune  în pridvorul Bisericii Preacuratei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu. El pleacă din acest loc pentru că oamenii începuseră să îl considere sfânt după ce Maica Domnului i-a spus într-o viziune eclesiarhului bisericii că Alexie este „omul lui Dumnezeu”, că „este vrednic de Împărăţia cerurilor” şi că „precum stă coroana pe capul împărătesc, aşa stă Duhul Sfânt peste dânsul”. Pe mare, în drumul său spre Tarsul Ciliciei, s-a iscat o furtună şi corabia purtată de valuri a ajuns pe ţărmul Italiei, în dreptul Romei. A hotărât să meargă la casa părinţilor săi şi să trăiască necunoscut de nimeni. A trăit timp de 17 ani într-o colibă făcută la cererea sa lângă porţile palatului în care locuiau părinţii săi, neştiut de nimeni, fiind „batjocorit şi umilit de slugile tatălui său, dar iubit de sărmanii din Roma, care găseau la el un cuvânt de folos, un sfat înţelept şi un braţ oricând gata să-i ajute să-şi poarte povara sărăciei lor” (Proloagele). Din voia lui Dumnezeu i s-a descoperit sfântului ceasul trecerii sale din această lume. El a scris o scrisoare în care era prezentată toată viaţa sa şi pe care o avea la pieptul său. În ziua în care s-a mutat la Domnul Sfântul Alexie, împăratul ­Honoriu a trecut pe ­la casa părinţilor săi și a întrebat cine este săracul mort în faţa locuinţei lor. Slujitorii împăratului au descoperit scrisoarea Sfântului Alexie şi i-au dat-o lui Honoriu să o citească. „Şi s-au minunat toţi, aflând viaţa înaltă şi ascunsă a omului lui Dumnezeu şi văzând cât de multe căi de sfinţenie are Dumnezeu în lume, pentru cei ­care ascultă de chemările Duhului Său” (Proloagele). Sfântul Alexie s-a mutat la ceruri la 17 martie în anul 411.