Sf. Cuv. Antonie de la Iezerul Vâlcii; Sf. Ier. Amfilohie, Episcopul Iconiei, şi Grigorie, Episcopul Acragandelor (Dezlegare la peşte)

Un articol de: Pr. Ciprian Florin Apetrei - 23 Noiembrie 2026

Sfântul Cuvios Antonie de la Iezerul Vâlcii (†1720) s-a născut în anul 1628 la Ianina, în Munţii Pindului (Grecia), fiind de neam român. La 20 de ani, în calitate de negustor, a venit în Ţara Românească şi s-a stabilit la Râmnicu Vâlcea. Aici şi-a întemeiat familie. Pe fiul său, Mihail, l-a încredinţat slujirii preoţeşti. Sfântul a trăit pe vremea binecredinciosului voievod Matei Basarab (1632-1654) şi a voievodului Martir Constantin Brâncoveanu (1688-1714). La 64 de ani a îmbrăţişat viaţa monahală în Mănăstirea Sărăcineşti, cu binecuvântarea Episcopului Ştefan al Râmnicului (1673-1693), primind numele de Antonie. Cu blagoslovenia egumenului mănăstirii a mers la episcopul locului, Ilarion, să-i ceară binecuvântarea de a pleca în Sfântul Munte Athos. „Episcopul, cunoscându-l că este monah îmbunătăţit şi poate fi de folos multora aici, a stăruit ca el să rămână în ţară şi l-a îndrumat să meargă, pentru mai multă nevoinţă, la Schitul Iezeru, aflat în părăsire”. A făcut ascultare şi a mers la acest schit. Aici, „văzând că biserica se ruinează, s-a umplut de râvnă şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, cu sprijinul Episcopului Ilarion, precum şi cu agoniseala lui de o viaţă, a reînnoit sfântul lăcaş, a adunat obşte şi a pus rânduială deplină la sfintele slujbe şi la ascultări. După multe nevoinţe, Cuviosul Antonie s-a aprins de dorul pust­niciei, pentru care fapt, cu binecuvântarea Sfântului Antim Ivireanul, care păstorea atunci Eparhia Râmnicului, a ieşit din schit şi, cercetând mai îndeaproape pus­tia, a găsit o peşteră mică într-o stâncă. Acolo, singur a săpat o bisericuţă în care se ruga ziua şi noaptea. Urătorul de oameni, diavolul, i-a adus însă multe ispite şi supărări, dar pe toate le-a biruit cu harul lui Dumnezeu, cu rugăciunea şi neîncetata osteneală şi luare-aminte, cu privegheri de toată noaptea, cu lacrimi şi metanii”. Vestea despre viaţa ascetică şi nevoinţele Cuviosului s-a răspândit în satele şi târgurile Olteniei, ajungând şi în Transilvania. Călugării şi credincioşii se îndreptau spre Schitul Iezeru sau spre peştera lui pentru a-i cere cuvânt de învăţătură şi de mângâiere. Cu 40 de zile înainte de mutarea sa din lumea aceasta a chemat pe ucenicul său Nicolae şi i-a spus: „Sfârşitul mi s-a apropiat. După ieşirea sufletului, să te nevoieşti să pui trupul meu în gropniţa pe care eu am săpat-o aici în piatră”. 40 de zile mai târziu, „îmbolnăvindu-se Cuviosul, s-a împărtăşit cu Preacuratele Taine, apoi, vorbind în pace cuvinte de învăţătură pentru suflet, a adormit în Domnul, la 23 noiembrie, anul 1720. Ţinând seama de viața și nevoinţele sale, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în anul 1992, a hotărât ca el să fie aşezat în rândul sfinţilor. Moaştele sale se păstrează astăzi în Schitul Iezeru” (Sinaxarul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române, volumul III, luna noiembrie).