Sf. Cuv. Ioanichie cel Nou de la Muscel; Sf. Sfinţit Mc. Ermolae; Sf. Mc. Paraschevi din Roma

Sfântul Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel (†1638) s‑a născut din părinţi evlavioşi şi trăitori, în ţinutul Muscelului. Din tinereţe s‑a retras în Mănăstirea Cetăţuia Negru‑Vodă, de pe valea Dâmboviţei, unde s‑a călugărit şi a deprins, de la părinţi îmbunătăţiţi, rânduiala vieţii monahale.

„După ce a deprins vieţuirea călugărilor iscusiţi, luând binecuvântare, s‑a retras într‑una din peşterile Muntelui Negru Vodă, unde, după ce a primit marea schimă monahală, s‑a nevoit mai mult de 30 de ani. Ostenelile sale, lipsurile, lucrarea sa lăuntrică, rugăciunea neîncetată şi cercetarea harului dumnezeiesc pe care le‑a trăit Cuviosul erau ascunse oamenilor, întrucât peştera în care s‑a retras el se afla într‑un loc greu de ajuns, sihastrul nevoind slava lumii, ci mergând mai degrabă pe calea smereniei, care este temelia sporirii duhovniceşti. O dată pe săptămână, un ucenic al Cuviosului venea să‑i aducă pâine şi apă, pe care le cobora până la gura peşterii cu o frânghie, din pricina locului foarte abrupt. Duminica, după Sfânta Liturghie, Cuviosul îl primea pe stareţul mănăstirii, care îl mărturisea şi îl împărtăşea cu Sfintele Taine. Astfel vieţuind Cuviosul schimonah Ioanichie în rugăciune şi aspră nevoinţă, Dumnezeu i‑a făcut cunoscute descoperiri cereşti, care l‑au întărit să rabde toate ispitele războiului nevăzut, şi i‑a dăruit harismele povăţuirii sufletelor şi înainte‑vederii, precum şi darul vindecării bolnavilor prin rugăciune. Monahii şi mirenii cereau rugăciunile Cuviosului şi primeau împlinirea cererilor, dar acesta nu se cobora din peşteră, pentru a se feri de laudele oamenilor. Tradiţia locului spune că înşişi binecredincioşii domnitori Mihai Viteazul (1593‑1600) şi Matei Basarab (1632‑1654) au cerut rugăciunile Sfântului pustnic în vreme de cumpănă, ştiindu‑l fierbinte rugător către Dumnezeu pentru ţară şi neam. Cunoscându‑şi dinainte sfârşitul, minunatul Părinte Ioanichie şi‑a săpat singur mormântul în peştera sa, încrustându‑şi în dreptul capului anul trecerii la cele veşnice, 1638. Aşezându‑se în mormânt, a adormit întru Domnul. Firea necuvântătoare i‑a slujit, pentru că un păianjen i‑a ţesut deasupra trupului o pânză, ca un epitaf. Aşa au rămas osemintele Sfântului vreme de 300 de ani. Din rânduială dumnezeiască, moaştele lui au fost aflate în anul 1944. Ieromonahul Pimen, stareţul Mănăstirii Cetăţuia Negru‑Vodă, a coborât în peştera unde sihăstrise cu mulţi ani înainte schimonahul Ioanichie şi a văzut cum pânza de păianjen acoperea osemintele bine mirositoare ale Cuviosului. Le‑a scos cu multă evlavie şi le‑a aşezat în biserica mănăstirii, spre întărirea monahilor şi bucuria credincioşilor. Mulţi au primit folos de la minunatul odor descoperit în peştera din Valea Chiliilor. Bolnavii se vindecau, iar cei aflaţi în necazuri primeau sprijin şi nădejde. Dar, odată cu venirea cârmuirii ateiste în România, s‑a dat poruncă să fie închisă mănăstirea, iar moaştele Sfântului să fie îngropate în pământ. Cu mare mâhnire, monahii au aşezat moaştele Sfântului într‑un sicriu, pe care l‑au îngropat în cimitirul mănăstirii. După anul 1989, când Biserica şi‑a recăpătat libertatea, Mănăstirea Cetăţuia Negru Vodă şi‑a reluat viaţa duhovnicească, iar moaştele Cuviosului au fost din nou aşezate în biserica mare a mănăstirii. Cercetând credinţa ortodoxă, viaţa de aspră nevoinţă şi minunile schimonahului Ioanichie, precum şi cinstirea de care se bucură în rândul credincioşilor, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât înscrierea lui în rândul Sfinţilor români, cu zi de pomenire la 26 iulie” (Sinaxarul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române, volumul XI, luna iulie).