Sfânta Cruce în mărturia Noului Testament
Lumea e plină de „creştini fără de Cruce“, deşi mulţi dintre aceştia o poartă la gât, ca obiect de podoabă, o au în casă, în maşină, pe birou, dar fără ca purtarea ei să însemne şi asumarea căii Crucii. Crucea nu este un obiect de podoabă, precum un inel, un lănţişor, o pereche de cercei sau o verighetă. Purtarea ei în mod fastuos, fără smerenie, nu e decât un semn de orgoliu din partea celui care o are, o batjocură la adresa ei ca semn al suferinţei, al smereniei şi al dăruirii jertfelnice. Crucea este, înainte de toate, un act de jertfă, o mărturisire a propriei identităţi creştine, asumarea unui destin; ea este, în cele din urmă, urmarea lui Hristos Cel răstignit. De aceea, celor care nu cunosc semnificaţia şi puterea Sfintei Cruci, suntem datori să le explicăm. Iar în faţa acelora care o defăimează, este datoria noastră să o apărăm.
Cinstirea Sfintei Cruci în creştinism este strâns legată de jertfa răscumpărătoare a Fiului lui Dumnezeu întrupat, săvârşită pe „altarul Crucii“.
În cartea Ieşirii citim că altarul din Cortul mărturiei, pe care se jertfeau animalele pentru cult, era socotit sfânt: „Şi va fi jertfelnicul o sfântă-a-sfintelor, iar tot cel ce se va atinge de jertfelnic se va sfinţi“ (Ies. 29, 37). Aşadar, dacă altarul pe care se junghiau miei şi ţapi era considerat sfânt şi avea puterea de a sfinţi, cu atât mai sfânt este „Altarul Crucii“, pe care s-a jertfit însuşi Fiul lui Dumnezeu. Prin sângele Său, izvorât din rănile şi din coasta Sa străpunsă, Crucea a fost sfinţită, hărăzindu-i-se astfel o putere şi un har deosebit.
Sfânta Cruce - altar de jertfă şi instrumentul preamăririi lui Iisus
În mod paradoxal însă, în Evanghelia a IV-a, din altar de jertfă şi suferinţă, Crucea devine instrumentul preamăririi lui Iisus. După Intrarea în Ierusalim, simţindu-şi pătimirea aproape, Mântuitorul exclamă în faţa lui Andrei şi a lui Filip: „A venit ceasul ca să fie preamărit Fiul Omului!“ (In. 12, 23).
În concepţia teologică a Evanghelistului Ioan, „Ceasul sosit“ însemna, de fapt, apogeul tensiunii patimilor; iar preamărirea Mântuitorului nu era alta decât slava dobândită, în mod paradoxal, prin suferinţa şi moartea de pe cruce. Acest adevăr, Mântuitorul îl exemplifică printr-o comparaţie: „Adevărat vă spun vouă, dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce roadă multă“ (In. 12, 24). Aşadar, moartea Mântuitorului pe cruce însemna, în acelaşi timp, şi dobândirea unei alte vieţi, eshatologice, înnoite, existând dincolo de spaţiul experienţei terestre imediate.
Acelaşi adevăr este exprimat şi în Epistola către filipeni, în care batjocura, ruşinea, bătăile, trădarea, toate culminând cu moartea pe cruce, îi aduc lui Iisus suprema preamărire: „S-a smerit pe Sine, făcându-Se ascultător până la moarte - şi încă moarte de cruce! Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care-i mai presus de orice nume..., şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl“ (2, 8-11). Jertfa şi preamărirea devin astfel consubstanţiale.
Crucea - subiect al propovăduirii apostolice şi semn al adorării lui Hristos
Marele predicator al Evangheliei printre neamuri, Apostolul Pavel, mărturiseşte în Epistola către galateni că între creştinii din vremea sa erau unii care erau prigoniţi pentru Crucea lui Hristos (6, 12). Acest lucru dovedeşte că pe vremea sa Crucea era cinstită ca semn de autentificare a identităţii creştine.
În acest sens, aceloraşi creştini, Apostolul le spune: „Dar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos...“ (Gal. 6, 14). Lauda de care Apostolul vorbeşte nu e nimic altceva decât semnul identificării sale depline cu Evanghelia pe care o propovăduia şi care era centrată pe Cruce, adică pe jertfa lui Iisus de pe ea. Mesajul pe care Apostolul îl transmitea astfel creştinilor galateni era că răstignirea creştinului faţă de „lume“, înţeleasă ca realitate a păcatului, este operată doar de Cruce şi de asumarea ei.
În acelaşi sens, Apostolul Pavel îi avertizează şi pe creştinii din cetatea Filipi, cu sufletul plin de amărăciune, chiar plângând, pentru faptul că unii dispreţuiesc Crucea, socotindu-se chiar duşmanii ei: „Fiindcă mulţi, despre care v-am vorbit adeseori, iar acum v-o spun chiar plângând, se poartă ca duşmani ai crucii lui Hristos“. Concluzia sa este categorică: „Sfârşitul acestora este pieirea!“ (Filip 3, 18-19).
Convingerea că Sfânta Cruce poartă în sine o putere, pe care unii nu o sesizează, ba chiar o dispreţuiesc, fapt care îi condamnă irevocabil, îi produce Apostolului o stare de disconfort sufletesc alarmantă. Luarea de atitudine împotriva acelora care desconsiderau puterea Crucii ne conduce la concluzia că, la vremea scrierii epistolei, în cadrul cultului creştin, Sfânta Cruce avea un loc aparte. Aceste texte constituie baza nou-testamentară a cultului Crucii, practicat de creştini încă din a doua jumătate a veacului întâi.
Un cult al Crucii exista deja şi în comunitatea creştină din Corint la vremea când Apostolul le trimitea epistolele, unele păstrate, altele pierdute. Afirmaţia-avertisment: „Cuvântul crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; dar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu“ (1 Cor. 1, 18), exprimă o parte a propovăduirii apostolice, care avea în centrul ei venerarea Crucii, înţeleasă ca putere mântuitoare pentru cei care cred în ea, şi scandal pentru cei care se poticnesc, văzând în ea doar „nebunia“ unui Dumnezeu care şi-a lăsat fiul să moară în ocara ei (1 Cor. 1, 22-25).
Autorul Epistolei către evrei ne spune despre Iisus că „pentru bucuria pusă-i înainte a suferit Crucea, neţinând seama de ocara ei“ (12, 2). Această anticipată bucurie eshatologică a însoţit cultul Crucii primilor creştini în identificarea lor deplină cu Hristos. Este exact ceea ce Apostolul Pavel le spunea creştinilor galateni, în încercarea de tâlcuire a ceea ce el simţea din experienţa sa cu Domnul jertfit: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel ce trăieşte în mine... Cel ce m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine“ (Gal. 2, 20).
Simbol al suferinţei şi al asumării destinului uman
În graiul creştin, crucea mai este înţeleasă şi ca simbol al suferinţei. Într-un anumit context, Mântuitorul cheamă la Sine mulţimea de oameni, care îl urma, şi pe ucenicii Săi şi le spune: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie“ (Mc. 8, 34). În împrejurările în care a rostit aceste cuvinte, cuvântul cruce însemna pentru Iisus suferinţele pe care creştinii aveau să le îndure în lume pentru numele Său şi pentru îmbrăţişarea cauzei Sale. Aşadar, calea lui Hristos nu este alta decât calea Crucii.
În înţelesul cel mai simplu, cuvintele Mântuitorului „să-şi ia crucea“ înseamnă un îndemn pentru fiecare om de a-şi asuma şi accepta destinul său pământesc, dar nu în sens de „destin predestinat“, ci în sensul de destin determinat de limitele a ceea ce nu a depins sau nu depinde de noi din tot ceea ce trăim sau experiem negativ, obsedant, presant, istovitor şi, aparent, fără soluţii. Asumarea acestui destin nu înseamnă capitulare în faţa obstacolelor şi a greutăţilor insurmontabile, ci luptă cu el, în credinţa că în ceea ce nu înţelegem azi vom vedea pedagogia divină mâine. Astfel, purtarea crucii înseamnă asumarea ei, dar nu pasiv, ci dinamic, în sensul deschiderii noastre spre noi înţelegeri despre noi înşine, despre relaţia noastră cu lumea şi cu Dumnezeu, cu tainele Universului, cu tainele materiei şi ale spiritului.
O „cruce-destin“ pe care nu o înţelegem nu înseamnă că ea nu are înţelesuri. Ea are totuşi raţiuni, dar care, în anumite momente, sunt ştiute doar de Dumnezeu, dar, cu siguranţă, pe deplin justificate. Atunci când nu le-am înţeles, dar ni le-am asumat, acceptându-le, ele devin mântuitoare.