Sfânta Liturghie sau comprimarea veşniciei

Un articol de: Gheorghe Butuc - 14 August 2013
Dacă există vreun motiv omenesc real pentru care creaţia încă n-a intrat în veşnicie, acela nu-i altul decât Sfânta Liturghie. Dacă există vreo raţiune dumnezeiască după care lumea încă dăinuieşte, aceea nu-i alta decât Sfânta Liturghie. Orice analiză, orice proiect, orice gând despre viaţa omului şi viaţa lui Dumnezeu se întâlnesc şi se împlinesc în Sfânta Liturghie. De fapt, Litur-ghia tocmai aceasta este, întâlnirea a două fiinţe distanţate ontologic la modul absolut pentru a se uni într-o singură viaţă: viaţa divino-umană.
 
Dincolo de multiplele forme ale Sfintei Liturghii, care s-au succedat diferit în timp şi spaţiu. Dincolo de simbolistica teologică a gesturilor şi cuvintelor care o alcătuiesc stă realitatea întâlnirii inefabile, dar cu totul reală, a timpului cu veşnicia, mai exact a omului cu Dumnezeu. Practic, în fiecare zi îngăduită de Dumnezeu pe faţa pământului, centrul universului creat îşi mişcă polii şi se concentrează pe unica esenţă a acelei zile: săvârşirea Sfintei Liturghii. Altfel spus, centrul întregului cosmos, păstrându-şi locul fizic, se mişcă intensiv spre punctul maxim al înaintării lui: întâlnirea cu veşnicia, iar aceasta se realizează firesc acolo unde se săvârşeşte Sfânta Liturghie. 
 
În Sfânta Liturghie universul îşi descoperă întreaga raţiune a existenţei sale şi toată sursa dăinuirii lui. Aici toată energia cosmică se întâlneşte cu energia necreată formând o inimă vie, care pulsează viaţă în toate formele create ale universului sensibil şi inteligibil. Aici şi acum, într-un prezent continuu se realizează restaurarea tainică a vieţii pierdute prin păcat. În definitiv, se face „mântuire în mijlocul pământului“ (Ps. 73, 13). Adică, centrul fizic al lumii se mută în centrul spiritual al ei, în persoana umană care, prezentă la Sfânta Liturghie, atrage asupra sa atenţia întregului univers.
 
Persoana umană în Sfânta Liturghie devine „mijlocul pământului“ în care se săvârşeşte transfigurarea lumii. O singură persoană umană care se prinde în mod voit în „hora liturghiei iubirii“ ţine pe umerii ei destinul întregii lumi. Prezenţa ei conştientă la Sfânta Liturghie este suprema oferire pe care creaţia o poate face lui Dumnezeu şi singura de care El are nevoie ca să o poată transfigura. Adică, să o ofere înapoi omului, dar plină de raţiuni înnoite, dumnezeieşti. Nu există zi de la Dumnezeu în care viaţa universului să nu fie astfel înnoită prin prezenţa omului la Sfânta Liturghie. În definitiv, aceasta este prima şi ultima raţiune a întârzierii Parusiei şi, în acelaşi timp, raţiunea extinderii Eshatologiei în graniţele timpului - aviz senzaţioniştilor apocaliptici: cât timp se săvârşeşte Sfânta Liturghie, Apocalipsa mai întârzie! 
 
Din perspectivă teologică, Sfânta Liturghie este ea însăşi o Eshatologie anticipată, care are menirea de a pregăti creaţia să intre în Liturghia continuă a Împărăţiei viitoare. Prin urmare, Apocalipsa este ea însăşi o Liturghie extinsă la nivel cosmic, care va copleşi în har întreaga materialitate a lumii, după ce veşnicia va fi fost comprimată real în clipele temporale prin săvârşirea zilnică a Sfintei Liturghii.