Sfântul Antonie cel Mare

În a 17-a zi a lunii ianuarie, Biserica Ortodoxă prăznuieşte pe Sfântul Antonie cel Mare, unul dintre părinţii monahismului creştin. Deşi este situat în timp departe de noi, prin viaţa sa minunată şi învăţăturile sale este model de viaţă nu doar pentru monahi, ci şi pentru creştinii societăţii contemporane.

Relatăm în continuare o istorioară din viaţa sfântului Antonie, consemnată de Sfântul Atanasie cel Mare, episcopul Alexandriei: „Doi diavoli au încercat a ispiti pe Sfântul despre pocăinţa duhurilor necurate. Deci, unul din diavoli a zis către celălalt prieten al său: «Frate Zerefere - aşa era numele acelui diavol -, oare de s-ar pocăi cineva din noi, l-ar primi Dumnezeu în pocăinţă? Oare se poate să fie aşa sau nu?» Răspuns-a celălalt: «Cine pote să ştie aceasta?» Iar Zerefer i-a zis: «Voieşti să merg la Antonie, bătrânul, care nu se teme de noi şi să mă încredinţez de aceasta?» Celălalt a răspuns: «Mergi, dar te fereşte cu dinadinsul, fiindcă bătrânul este înainte-văzător şi va cunoaşte ispitirea ta şi nu va voi să întrebe de aceasta pe Dumnezeu; însă mergi, doar vei câştiga cumva dorirea». Atunci, mergând Zerefer la Antonie, s-a închipuit în om şi a început a plânge şi a se tângui înaintea lui. Iar Dumnezeu vrând să arate că nu se întoarce de la cei ce doresc a se pocăi cu adevărat, a tăinuit o vreme de bătrânul sfatul diavolesc. De aceea, vedea Cuviosul pe cel ce venise la dânsul ca pe un om, iar nu ca pe un diavol, şi i-a zis: «Ce plângi aşa, tânguindu-te din inimă, omule, sfărâmându-mi şi al meu suflet cu lacrimile tale cele multe?» Iar diavolul cel viclean: «Eu, Sfinte Părinte, nu sunt om, ci diavol, pentru mulţimea păcatelor mele. Deci mă rog ţie să te rogi la Dumnezeu ca să-ţi arate de va primi pe diavol întru pocăinţă sau cu totul nu-i trebuieşte lui? Pentru că de va primi pe acela, apoi şi pe mine, cel ce am făcut lucruri asemenea cu acela, mă va primi». Bătrânul i-a răspuns: «Precum voieşti aşa voi face, însă să te duci astăzi la casa ta, iar dimineaţă să vii aici şi-ţi voi spune ce a poruncit Domnul despre aceasta». Şi plecând diavolul, şi sosind noaptea, şi-a ridicat bătrânul cuvioasele mâini spre cer şi s-a rugat lui Dumnezeu ca să-i arate de va primi pe diavol la pocăinţă. Şi îndată îngerul Domnului a stat înaintea lui zicând: «Aşa grăieşte Domnul, Dumnezeul nostru: «Pentru ce rogi a Mea stăpânire pentru diavol? Pentru că acela a venit cu vicleşug să te ispitească?» Şi a zis bătrânul către înger: «De ce nu mi-a descoperit Domnul Dumnezeu, ci a ascuns aceasta de către mine, ca să nu cunosc meşteşugul diavolesc?» Îngerul i-a răspuns: «...Când va veni la tine să te ispitească şi te va întreba, să-i zici astfel: „Vezi că Dumnezeu este iubitor de oameni, niciodată nu se întoarce de către cel ce vine la El, chiar diavolul de ar veni. Iată, făgăduieşte a te primi şi pe tine, numai de vei păzi cele poruncite de El“. Iar când te va întreba care sunt cele poruncite de El, să-i zici că astfel grăieşte Domnul Dumnezeu: „Te ştiu pe tine cine eşti şi de unde ai venit ispitindu-mă, căci tu eşti răutatea cea veche şi nu poţi să fii bunătate nouă, fiind începător de demult al răului şi acum nu vei începe a face binele. Ci deprinzându-te cu mândria, cum vei putea a te smeri întru pocăinţă şi a afla milă? Dar ca să nu ai acest răspuns în ziua judecăţii, că voiai să te pocăieşti şi nu te-a primit Dumnezeu, iată şi ţie îţi pune pocăinţă Bunul şi Milostivul Dumnezeu“. Îngerul îi transmite «canonul» de pocăinţă pe care sfântul să i-l dea diavolului, spunându-i în încheiere că «de va primi diavolul aceasta, să-l primeşti pe el întru pocăinţă». A doua zi venind diavolul, sfântul i-a zis: «M-am rugat Domnului Dumnezeului meu, precum ţi-am făgăduit, şi te primeşte întru pocăinţă» şi i-a spus toate cele poruncite de Dumnezeu prin înger, însă diavolul, desigur, a lăsat acel chip înşelător al pocăinţei pe care şi-l luase şi a răspuns: «O, călugăre, de aş fi voit... dintru început aş fi făcut acestea să mă fi mântuit... Cum aş putea ca eu singur să mă numesc urâciunea pustiirii sau înşelăciune întunecată? Nicidecum, călugăre, căci încă stăpânesc peste cei păcătoşi şi ei mă iubesc; eu sunt în inimile lor şi ei umblă după voia mea...»“. Sfântul Atanasie încheie povestirea spunând că „sfântul, stând la rugăciune, a mulţumit lui Dumnezeu pentru această descoperire ce este spre folosul oamenilor din toate veacurile“. Acest episod ilustrativ pentru viaţa sfântului este o mărturie ce susţine afirmaţia dogmatică potrivit căreia sfinţii sunt prietenii lui Dumnezeu, cărora le descoperă voia Sa cea sfântă. Dumnezeu, în marea Sa iubire pentru lume, nu ne lasă singuri, ci ne-a dat rugători şi mijlocitori pe aceştia, „de care lumea nu era vrednică şi care au rătăcit în pustiu şi în munţi şi în crăpăturile pământului“.