Sfântul Apostol Iacob, rudenia Domnului, întâiul Episcop al Ierusalimului; Sf. Preot Mucenic Constantin Sârbu; Sfântul Cuvios Macarie Romanul

Sfântul Preot Mucenic Constantin Sârbu s-a născut în 10 ianuarie 1905, la Cavadinești, județul Galați, într-o familie de țărani foarte săraci. Mama lui a trecut la Domnul pe când el avea un an. Atunci, micul Constantin a fost luat și crescut de bunica lui, Ioana. La vârsta de șase ani a aflat adevărul despre mama sa şi s-a întristat foarte mult. Bunica însă i-a spus că mama lui trăiește, dar în cer, la Dumnezeu, de unde îl veghează neîncetat. 

La vârsta de aproape 12 ani a fost înscris la Școala de cântăreți bisericești, însă cu toate că învăța bine, s-a retras după primul trimestru, întrucât nu avea cu ce plăti taxele școlare. Constantin a ajuns apoi argat fără simbrie. Bunica, văzând situația în care se afla, l-a luat la Galați și l-a rugat pe fostul său învățător să-l pregătească pentru admiterea la Seminarul Teologic. Întrucât meditatorul trebuia plătit, bunica şi-a vândut vițeaua ca să-și achite obligațiile. 

În 1919, la vârsta de 15 ani, Sfântul Constantin a fost admis la Seminarul Teologic din Galați, unde a intrat ca bursier, fiind al treilea între cei 500 de candidați. Învăţa atât de bine încât la seminar a absolvit câte doi ani într-unul singur, cu toate că muncea noaptea la o fabrică de cherestea. În anul 1925 a devenit student la București, la Facultatea de Teologie și la Academia de Muzică. Pentru că era sărac, doi ani a dormit pe jos, într-o mansardă din Piața Amzei, apoi în sala de așteptare a Gării de Nord. După obținerea licenței în teologie, între anii 1929 și 1934, a fost cântăreț la Biserica Lucaci din Capitală. Dumnezeu i-a rânduit o soție credincioasă, pe Maria Constantinescu, licențiată în litere și filosofie, cu care s-a mutat la Huși. 

A fost hirotonit preot pe seama Catedralei Episcopale din Huși de către Episcopul Nifon Criveanu al Hușilor, apoi, în același an, a fost numit director și profesor al Școlii de cântăreți, ulterior fiind desemnat protoiereu de Fălciu. La Huși, Sfântul Constantin a stat până la 1 noiembrie 1938, când s-a transferat la București, la parohia nou înființată „Parcul Călărași”, pentru că soția sa primise un post de profesor de limba germană și franceză la Liceul „Nicolae Bălcescu”. 

Între anii 1942 şi 1949, Sfântul Constantin a ridicat o biserică în cartierul Vergului. Odată cu instaurarea regimului comunist în România, s-a declanșat o mare prigoană asupra slujitorilor Bisericii. În ziua de 12 ianuarie 1954 a fost arestat, trecând prin penitenciarele de la Jilava (1954- 1955), Gherla (1956-1962) și Dej (1955) și prin lagărele de muncă de la Poarta Albă (1955-1956) și Salcia (1959). A îndurat multe chinuri, căci a fost ars cu fierul roșu la tălpi, i s-a smuls barba, a fost bătut și umilit ca să se lepede de Hristos. Însă el cu bărbăție răspundea: „Puteți să mă chinuiți cât vreți, dar nu mă lepăd de Hristos”. Eliberat pe 10 ianuarie 1962, a primit doi ani de do­miciliu obligatoriu în Bărăgan, în satul Vii­șoara. S-a întors în București în 1964 și Patriarhul Justinian Marina i-a încredințat Biserica Sa­pienței. După nenumărate presiuni pentru a trăda Taina Sfintei Spovedanii, Sfântul Constantin, care acum era greu bolnav, a fost amenințat că, dacă nu se sinucide, oricum va fi victima unei operații nereușite, care îi va provoca moartea. 

Atunci slujitorul lui Hristos și-a asumat cu mult curaj operația. Și-a pregătit totul din timp, a oficiat Sfânta Liturghie la sărbătoarea Sfintei Pa­rascheva, apoi și-a luat rămas-bun de la cre­dincioși, mergând de bunăvoie la spital. După ope­rație, doctorul care l-a operat, unealtă a regi­mului comunist criminal, i-a spus: „Cum, n-ai murit încă?” Sfântul Constantin, adunându-și ultimele puteri, a cerut să fie spovedit și împăr­tășit, apoi și-a încredințat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, în 23 octombrie 1975, la vârsta de 70 de ani, fiind împodobit cu slăvită cunună mucenicească. Sfintele sale moaște au fost descoperite în octombrie 2023, răspândind bună mireasmă.

Tot în această zi facem pomenirea Sfântului Apostol Iacov. Acest Sfânt Iacov (†62), numit „fratele Domnului” (Galateni 1, 19), a fost primul Episcop al Ieru­sa­limului, rânduit a păstori pe cre­dincioşii Sfintei Cetăţi chiar de Sfinţii Apostoli. El nu face parte din cei 12 Apostoli, ci era frate cu Sfântul Iuda, scriitorul epistolei din Noul Testament.

Din Sfânta Scriptură reiese clar faptul că aşa-zişii fraţi ai Domnului aveau o altă mamă decât pe Fecioara Maria, că mama lor trăia pe vremea Pătimirilor lui Hristos şi că era rudă cu Maica Domnului, deci ei erau veri cu Mântuitorul Iisus Hristos. Tradiţia Bisericii arată că Iacov, „fratele Domnului”, este altcineva decât Iacov al lui Alfeu şi decât Iacov, fiul lui Zevedeu. Ca păstor al creştinilor din Ierusalim şi rudă a Domnului, Sfântul Iacov era mult iubit de popor şi slăvit pentru evlavia şi viaţa lui aspră.

De multe ori se ruga în genunchi, cu mâinile ridicate spre cer, încât pielea de pe genunchii săi se bătătorise. Sfântul Iacov, rudenia Domnului, era atât de renumit între creştini, încât era socotit unul din stâlpii Bisericii lui Hristos. Poporul însuşi îl numea „cel drept” pentru viaţa lui curată şi pentru judecata lui nepărtinitoare şi sănătoasă de care a dat dovadă la Sinodul Apostolic de la Ierusalim din anul 50 d.Hr.

De la Sfântul Iacov ne-a rămas o epistolă care se află în Noul Testament (cinci capitole), plină de porunci şi învăţături înţelepte: ispitele sunt folositoare; avuţiile trec degrabă; credinţa fără fapte moartă este; înfrânarea limbii; să fugim de plăcerile deşarte. Tot de la el ne-a rămas şi o Sfântă Liturghie, care s-a slujit în Patriarhia Ierusalimului veacuri de-a rândul.

Tradiţia Bisericii ne spune că a murit de moarte martirică, fiind aruncat de pe aripa templului din Ierusalim şi apoi ucis cu pietre, în anul 62 d.Hr., rugându-se asemenea Domnului Iisus Hristos şi Sfântului Arhidiacon Ştefan, pentru ucigaşii săi.