Sfântul Apostol Pavel „nu-i om, este toată Mediterana”
„Saul, prin naştere, a primit cetăţenia romană, pe care o cumpărase tatăl său. În anii de studii a cunoscut aspiraţiile păgânilor care, „prin morala stoică, ajunseseră până la cea mai înaltă limită a moralei naturale”. „Mai profund, sufletul lui Saul a fost marcat de componenta iudaică a educaţiei şi a instrucţiunii sale. El devine o stea în ascensiune a iudaismului”. Renumitul filosof Petre Ţuţea spunea despre Sfântul Apostol Pavel: „Ăsta nu-i om, este toată Mediterana”. Profesor de Istoria Bisericii Universale la Facultatea de Teologie din Bucureşti, părintele Adrian Gabor a scos în evidenţă, pentru „Ziarul Lumina”, câteva detalii despre personalitatea Sfântului Pavel, Apostolul Popoarelor.
Părinte profesor de ce evreul Saul, viitorul Sfânt Apostol Pavel, era cetăţean roman?
Prin naştere a primit cetăţenia romană, pe care o cumpărase tatăl său. Numele de Pavel (cel mic) este latinesc şi îl purta în faţa autorităţilor romane. S-a născut între 10 şi 15 d.Hr. în oraşul Tars, capitala provinciei Cilicia. Părinţii lui erau iudei, cu oarecare bunăstare, având un atelier de ţesut stofe din păr de capră, din care se făceau mai ales mantale şi corturi. Saul însuşi a învăţat această meserie. Tarsul (azi Tarasso, o mică localitate în Turcia), era oraşul principal al Ciliciei, unul dintre cele mai importante oraşe ale Imperiului, o autentică lumen Asiae, rivalizând din acest punct de vedere cu Atena şi cu Alexandria. Dintre toate curentele filosofice ale epocii, predominant era în Tars stoicismul, care devenise o orientare oficială a locuitorilor cetăţii. Stoicismul va determina instaurarea, la Tars, a unui climat de înaltă moralitate, de cultivare a virtuţilor civice, de adâncă seriozitate şi, până la un punct, de austeritate. Din mediul grec al Tarsului, în care a trăit până la 15 ani, şi în care a revenit, uneori pentru perioade mai lungi de timp, din unele cursuri pe care le-a audiat, în măsura în care-i reţineau interesul, Sfântul Apostol Pavel a putut să cunoască firea şi obiceiul grecilor, preferinţele şi năzuinţele filosofice şi religioase ale acestora, putând face comparaţii pertinente între aceştia şi iudei. El va cunoaşte aici starea de decădere morală şi religioasă a lumii păgâne, care va constitui, nu o dată, punctul de plecare al multor expuneri din cuvântările sale. Este lesne de înţeles că Mântuitorul l-a ales pe Saul pentru a-I purta numele „înaintea neamurilor şi a regilor”, ţinând seama tocmai de această experienţă privind cunoaşterea aspiraţiilor păgânilor, care, prin morala stoică ajunseseră până la cea mai înaltă limită a moralei naturale.
Ce a studiat tânărul Saul?
Mai profund, sufletul lui Saul a fost marcat de componenta iudaică a educaţiei şi instrucţiunii sale. Atât în familie, cât mai ales la şcoala sinagogală, tânărul Saul va primi ample cunoştinţe în privinţa studiului Vechiului Testament (cu comentarii în limba greacă a Septuagintei) şi a limbii aramaice. La Ierusalim avea o soră, mama lui Ioan Marcu, vărul lui Barnaba.
De la vârsta de 12 ani va studia în celebra şcoală a lui Gamaliel, din Ierusalim, un renumit rabin al acelei epoci, bărbat înţelept, având o concepţie liberală în ce priveşte aplicarea Legii, nu atât în literă, cât „în duh”. Se străduia să insufle ucenicilor lui mai multă îngăduinţă în relaţiile lor cu cei de alt neam.
Puţini erau în epocă care să se fi comparat cu Saul în privinţa cunoaşterii Legii, a istoriei neamului omenesc, a profeţilor.
„Saul devine o stea în ascensiune a iudaismului”
De ce Saul şi-a manifestat iubirea faţă de Iahve prin persecutarea creştinilor?
Prin calitaţile sale sufleteşti, Saul era un om superior, rar, un geniu religios. Nu a cunoscut direct pe Iisus în timpul activităţii Sale pământeşti. Pe vremea activităţii publice a Mântuitorului, el terminase studiile la Gamaliel şi trăia în oraşul său natal, unde era probabil rabin. La Ierusalim îl adusese, mai mult ca sigur, Providenţa, fapt de care era convins şi marele său Gamaliel, Providenţă care activase predica Apostolilor. În istorie, el apare ca un persecutor, păzind hainele iudeilor la primul martiraj creştin. Este aproape sigur că, printre iudeii din sinagogă, care îl provocau pe Ştefan la discuţii contradictorii, se afla şi Saul. Acesta a arătat un fanatism şi o violenţă sângeroasă aparte, fiind sufletul acestei prime persecuţii. Cum el însuşi mărturiseşte, comportându-se astfel, considera că se află în slujba lui Dumnezeu. Dar, nu ar fi putut acţiona atât de crud dacă nu ar fi avut acordul şi îndemnul arhiereilor. Totodată, Saul îşi asigură, prin intransigenţa sa ucigaşă faţă de creştini, un loc de frunte în faţa Sinedriului şi aprecieri din partea conaţionalilor. El devine o stea în ascensiune a iudaismului. Saul perseverează în direcţia persecutării creştinilor, cerând scrisori de la arhiereu către sinagogile din Damasc, pentru a-i aduce la Ierusalim pe creştini. Este vârful unei cariere curmate de Providenţă.
„Saule, Saule, de ce Mă urmăreşti?”
Pe ce fond vine convertirea marelui persecutor al creştinismului?
Sinedriştii credeau că ucenicii au furat trupul lui Iisus din mormânt. Saul credea şi el că mâini misterioase L-au ridicat pe Nazarinean din mormânt, dar trebuia să recunoască, în mintea lui, că nu sunt cele ale ucenicilor. Credea, de asemenea, că cei ce L-au văzut pe Iisus viu sunt prada unor halucinaţii, dar era incapabil să-şi explice coincidenţa halucinaţiilor şi a existenţei mormântului gol. În aceste cicumstanţe, se produce cea dintâi intervenţie directă şi personală a Mântuitorului în destinul Bisericii, prin oprirea activităţii de persecutor a lui Saul. Damascul va dezlega enigma şi va risipi nebunia galileenilor.
Cu scrisori de împuternicire de la marele preot către comunitatea iudaică din Damasc şi cu o gardă dată de Sinedriu, Saul se îndreaptă spre capitala Siriei, Damasc. Pe acest drum al călătoriei sale în a elucida misterul despre Iisus şi trupul Său, are loc convertirea sa la creştinism, prin apariţia, ziua în amiaza mare, într-o lumină strălucitoare, a lui Iisus Hristos (cf. Fapte 9, 1-20; 22, 6-21; 26, 1-19).
Părintele Gala Galaction redă într-un studiu - „De la mormântul gol al Golgotei la Porţile Damascului”, textul original al Faptelor Apostolilor. „Saule, Saule, de ce Mă urmăreşti?” şi nu „De ce Mă prigoneşti”. „Eu sunt Cel pe Care tu Îl cauţi cu înverşunare” şi nu „Eu sunt Iisus pe care-L prigoneşti”. Saul nu prigonea pe Iisus, ci răscolea sufletele şi pământul ca să găsească trupul Lui. Înţelesul urmăresc, alerg după este înţelesul revelator. Desigur, a-ceastă divină interpelare s-a păstrat cu grijă şi Luca a consemnat-o în memoriile sale, în greceşte. Cuvintele Domnului, adresate lui Saul, la porţile Damascului, şi-au pierdut sensul lor strict istoric, căci însuşi Pavel a dorit aceasta, şi au rămas generale şi solemne.
Cât de vastă a fost misiunea Apostolului Popoarelor?
Misiunea marelui Pavel de la Damasc începe. După o perioadă de ucenicie, va predica Evanghelia în întreg imperiul roman, fiind primul care va duce Cuvântul lui Dumnezeu şi la neamurile păgâne.
Renumitul filosof Petre Ţuţea spunea despre Sfântul Apostol Pavel: „Ăsta nu-i om, este toată Mediterana”. Pentru că, prin călătoriile sale misionare, a schimbat mentalitatea, viaţa, obiceiurile şi modul de rugăciune al celor care populau atunci viitoarea Europă, el este numit Apostolul Popoarelor. A întemeiat cu uşurinţă comunităţi în Asia Mică, dar, atunci când a trecut pe continentul european, s-a întâlnit cu repulsia grecilor. Însă, cu trecerea timpului, cultele păgâne au pierdut teren în defavoarea noii religii care câştigase foarte mulţi aderenţi şi pe continent. În misiune, el se adresa, de regulă, comunităţilor iudaice, prozeliţilor, apoi pătrundea în lumea greco-romană, preferând oraşele mai însemnate, unde interesul pentru ideile noi era mai mare. Era însoţit şi ajutat în misiune atât de colaboratori proveniţi dintre iudei, cât şi proveniţi dintre păgâni convertiţi, dintre care pe unii i-a aşezat episcopi.
Cum a murit Sfântul Apostol Pavel?
Împrejurările sfârşitului sunt neclare. Se pare că s-a întors la Roma, unde, după o detenţie mai lungă, a fost martirizat, foarte probabil în anul 67 d.Hr., în timpul lui Nero, la aceeaşi dată, după tradiţie, cu Sfântul Apostol Petru. A fost îngropat pe Via Ostia, la Roma, unde permanent pelerinii creştini vin de secole să se închine la mormântul lui. Monumentele, mormintele Sfinţilor Petru şi Pavel sunt aşezate, în timpul episcopului Romei Zephyrinus (199-217), pe drumul către Ostia.