Sfântul Apostol Toma, Martorul Patimilor şi Învierii Domnului
„Deci a zis Toma, care se numeşte Geamănul, celorlalţi ucenici: să mergem şi noi şi să murim cu El“ (In. 11, 16)
Iubiţii mei fii sufleteşti, aceste cuvinte, rostite de marele Apostol Toma către ceilalţi ucenici ai Domnului, atunci când Hristos se apropia din nou de Ierusalim, unde iudeii căutară mai înainte să Îl ucidă cu pietre, sunt dovada credincioşiei, a încrederii şi a fidelităţii sale faţă de iubitul lui Învăţător. Apostolul Toma însă, ca ucenic credincios al lui Iisus Hristos, a urmărit de la distanţă judecarea nedreaptă şi condamnarea la moarte a Domnului. A fost acolo în mulţime când slugile arhiereilor şi fariseilor strigau: „Răstigneşte-L“. A fost acolo în mulţime când Iisus era pe drumul Crucii, până pe Golgota, şi a privit când ostaşii L-au răstignit şi au înălţat Crucea cu Hristos pironit pe lemn. Toţi ucenicii şi cei ce-L iubeau pe Domnul nu mai erau, toţi fugiseră. La picioarele Crucii nu mai era decât Mama şi „ucenicul acela pe care-l iubea Iisus“ (In. 21, 20), iar Apostolul Toma asista la agonia Domnului de la distanţă.
Toma spera că şi în ultimele clipe se va petrece minunea cea mare, în care Iisus va fi salvat de Tatăl, aşa cum toţi ucenicii credeau, între ei fiind şi Toma. Dar a auzit cuvintele cu care Domnul, adresându-se Tatălui, a zis : „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu“ (Lc. 23, 46) şi „Săvârşitu-s-a“ (In. 19, 30). Atunci Toma a înţeles şi s-a încredinţat că Învăţătorul şi-a încheiat lucrarea pământească. (…) Toma a văzut toate Patimile şi moartea şi punerea în mormânt a Trupului Domnului, dar nu a ajuns să vadă şi Învierea lui Iisus Hristos. (…)
După ce Apostolul Toma a văzut că Domnul a murit pe cruce şi trupul Lui a fost pus în mormânt, toate nădejdile lui s-au prăbuşit, trăind clipe şi zile grele de durere şi tristeţe, crezând că aşa s-au terminat cei trei ani de luminoase zile şi bucurii petrecute alături de Învăţătorul preaiubit - Iisus Nazarineanul. De aceea, Toma s-a despărţit de oameni şi de ucenicii lui Hristos şi a plecat deznădăjduit în pustie. Învierea era un lucru care depăşea mintea omenească. Din această cauză şi Toma s-a înstrăinat de oameni şi a fugit de Ierusalim şi de toţi cei de pe pământ. Toate, fără Iisus, în ochii lui erau pustii. (…)
„Nu fi necredincios“
Acolo în pustie a ajuns la Toma un ecou, cu ceea ce s-a întâmplat la Ierusalim. Ecoul venea din cer ca o cântare de care răsuna şi vibra tot văzduhul. Din adâncuri şi din cer se auzeau glasuri plângând în hohote de bucurie: „Hristos a înviat“, dar toate acestea nu puteau alunga din sufletul lui Toma tristeţea, deznădejdea şi îndoiala. Atunci Toma s-a ridicat şi a plecat spre Ierusalim, iar în Ierusalim, pe toate uliţele, pe la toate casele şi pe la toate colţurile, în curţile lui Irod şi ale lui Pilat, ale arhiereilor Ana şi Caiafa, când se întâlnea om cu om, fiecare şoptea: „a înviat Hristos, Hristos a înviat!“
Astfel, Toma, cel ce fugise în pustia cea străină de orice speranţă, s-a deşteptat din starea de înstrăinare în care se afla şi s-a reîntors între ucenici, s-a reîntors cu faţa către Ierusalim, s-a reîntors între cei credincioşi, în mijlocul cărora era Hristos cu trupul transfigurat ca pe Tabor, aşteptându-l şi privindu-l pe Toma.
În mijlocul tăcerii ce s-a făcut când Toma s-a apropiat, deodată s-a auzit glasul lui Hristos blând şi adânc adresându-se lui Toma: „Vino, Tomo, cel ce te-ai îndoit şi de opt zile te-ai chinuit şi ai fost nefericit, vino şi pune palma ta în coasta Mea, vino şi pune degetele tale în urma cuielor, vino şi vezi că nu sunt o arătare, nu sunt un duh; vino şi vezi că Tatăl, când l-a făcut pe om, nu a făcut doar un chip trecător, ci a făcut un trup nemuritor. Prin păcat omul a pierdut nemurirea şi trupul era nevoit să se reîntoarcă în pământul din care a fost luat, dar prin jertfa, prin moartea şi Învierea Mea tot trupul omului va deveni nemuritor. Vino, Tomo, şi primeşte dovada pe care ai dorit-o, că moartea cea omenească este doar o trecere de la cele vremelnice la cele veşnice. Vino, ucenicul meu iubit şi nu fi necredincios, ci credincios. Vino şi alungă îndoiala din inima ta şi vindecă-Mi rănile pe care necredinţa oamenilor le vor ţine mereu deschise până la sfârşitul veacurilor, când Mă voi reîntoarce din ceruri, de la Tatăl Meu, ca să judec lumea şi să alung îndoiala, frica, necredinţa şi nepăsarea din inima oamenilor“.
Atunci Toma, supus, s-a apropiat de Iisus şi a pus mâna în coasta Lui şi a pus degetele în rănile cuielor, dar Trupul şi Sângele lui Iisus nu erau carne şi sânge supuse stricăciunii. Ele trecuseră prin pământ şi pământul îşi luase ce aparţinea lui. Se petrecuse o tainică mutaţie, se petrecuse o miraculoasă transfigurare. Materia devenise o nouă materie, eliberată de slăbiciunile acumulate prin păcat. Materia devenise curată, fără stricăciune şi fără pierire. Prin această mutaţie va trece toată materia din care este creată lumea actuală şi aşa se vor naşte „un cer nou şi un pământ nou“, precum ne spune Revelaţia (Apoc. 21, 1).
După opt zile, ne spune Sf. Evanghelist Ioan, fiind şi Toma de faţă, Iisus li se arată din nou ucenicilor şi-l cheamă pe Toma să pipăie rănile din mâini şi din coastă, zicându-i: „Vino, Tomo, şi vezi că Eu sunt viu şi nu fi necredincios… Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!“ (In. 20, 29). Iar Toma, acum, ca cel mai credincios, străbătut fiind de focul dumnezeiesc, a strigat: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“ (In. 20, 28). Alături de Toma, nenumărate veacuri, fiii lui Adam, venind şi atingându-se de dumnezeiescul Trup şi Sânge din Sfintele Potire ale Bisericii lui Hristos, vor striga fericiţi: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“.
Prin aceste stări a trecut Toma când s-a atins de Hristos. El, în clipele acestea, om fiind, s-a atins de Dumnezeu şi de aceea gura lui Toma, care de opt zile n-a putut să vorbească, a strigat: „Domnul meu şi Dumnezeul meu“ (In. 20, 28).
Acesta este strigătul când creatul se atinge de necreat. Aceasta este o garanţie că, la a doua venire, trupul omului se va lumina şi se va îmbrăca cu slavă, că şi oamenii cei ce se află în morminte vor învia şi, la porunca şi cu ajutorul lui Hristos, se vor îmbrăca în trupuri transfigurate, asemenea cu trupul lui Hristos Cel înviat. De aceea Hristos l-a învrednicit pe Toma să devină martor al Patimilor, dar, mai ales, martor al Învierii celei adevărate, care este tăria de care avea nevoie tot neamul omenesc.
Martor al Învierii Domnului
Vorbind despre Apostolul Toma, de taina şi drama prin care a trecut Toma, am coborât mai adânc în taina şi în tragedia prin care a trecut omul după ce s-a înstrăinat de Dumnezeu. La Dumnezeu ne putem întoarce numai prin Iisus Hristos, Care a venit de la Dumnezeu cel necuprins şi Care, prin Învierea Sa, ne-a asigurat că omul este hărăzit de Dumnezeu la o eternă viaţă, superioară îngerilor. Hristos a salvat omenirea de îndoiala de care suferea Toma şi de care mai suferă o mare parte dintre oamenii de azi, ca de o boală. Iisus Hristos a venit şi a adus soluţia care dă un sens vieţii noastre şi existenţei lumii în general, un sens fără de care spaţiul, timpul şi viaţa noastră s-ar fi transformat într-un infern insuportabil. Învierea şi viaţa veşnică fericită este soluţia pe care a adus-o Hristos. În lumina Învierii Domnului, viaţa omului îşi găseşte o desăvârşită împlinire, mai ales după ce Toma a ajuns la liman şi odată cu el toţi câţi au devenit martori ai învierii universale a omenirii.
Prin Învierea lui Iisus Hristos, omul şi-a găsit un echilibru, o linişte şi o pace a vieţii lui pentru totdeauna. De aceea, Mântuitorul, cunoscând gestul lui Toma, fapta lui pentru omenire, pentru timpurile ce vor urma, a binecuvântat „necredinţa“ lui. (…)
Cu aceasta s-a încheiat calvarul şi suferinţele lui Toma, poreclit „necredinciosul“, care din martor al Patimilor Domnului a devenit şi cel mai important martor al Învierii Domnului. Mărturia lui a luminat şi luminează nenumărate suflete omeneşti, încredinţându-ne că Iisus, Cel ce a stat trei zile îngropat, a fost Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul cel adevărat al lumii. (…) În inima în care arde şi azi o candelă, o lumină sau o scânteie de credinţă, de speranţă şi de iubire faţă de Hristos, acolo firea şi natura întreagă, colţul de iarbă şi mugurii tuturor arborilor se trezesc în fiecare zi de Paşte şi, cu bucurie, parcă încep să murmure şi ei: „Hristos a înviat, a înviat, a înviat“, iar omenirea, împreună cu Toma şi cu toată natura răspunde: „Adevărat a înviat!“