Sfântul Apostol Toma, ucenicul încredinţării

Sfântul Apostol Toma este singurul dintre ucenicii Mântuitorului prezent nominal şi liturgic în tematica unei duminici din cuprinsul anului bisericesc. Nici pe departe „o duminică ­oarecare”, „Duminica lui Toma” (a 2-a după Paști) se mai numeşte în popor şi „Duminica încredinţării”, socotită astfel în conţinutul mărturisirii de credinţă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”

Cu toate că Sfântul Apostol Toma nu apare de foarte multe ori menţionat în Sfintele Evanghelii, Biserica i-a consacrat o duminică aparte, identificată nominal ca „Duminica lui Toma” sau „Duminica încredinţării”, socotită liturgic cea de a 2-a duminică după Înviere.

Prima menţiune nominală a Sfântului Apostol Toma apare în textele Evangheliştilor sinoptici, în contextul alegerii celor 12 ucenici. Cronologic, Evanghelistul Matei îl identifică ca fiind al şaptelea (cf. Mt. 10, 3); Marcu şi Luca aşezându-l pe poziţia a opta (cf. Mc. 3, 18; Lc. 6, 15). De asemenea, în cartea Faptele Sfinţilor Apostoli, Sfântul Toma este menţionat în lista apostolilor, fiind amintit cu numele în poziţia a şasea (după Filip, înaintea lui Bartolomeu - cf. F.Ap. 1, 13).

Cele trei menţiuni ioaneice despre Sfântul Apostol Toma

Afară de aceste succinte menţiuni nominale, Sfântul Apostol Toma mai apare de trei ori în Evanghelia Sfântului Ioan. Acesta îl aminteşte în contextul „învierii lui Lazăr”, atunci când Domnul îi anunţă pe ucenici că acesta „a adormit”: „Deci a zis Toma, care se numeşte Geamănul, celorlalţi ucenici: Să mergem şi noi şi să murim cu El” (In. 11, 16).

Cea de a doua menţiune a textului ioaneic se referă la episodul de după Înviere, când Domnul Se arată ucenicilor Săi „în prima zi a săptămânii (duminica), uşile fiind încuiate... iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus” (In. 20, 19-24). Evenimentul, continuat în celelalte versete, este asimilat în pericopa evanghelică a celei de a 2-a duminici de după Înviere, descriind pe larg „Încredinţarea lui Toma” şi profunda sa mărturisire de credinţă, completată şi întărită de cuvintele Mântuitorului Hristos. De data aceasta, însuşi stând înaintea lui Iisus Cel înviat, Toma dobândeşte încuviinţarea probei tactile, pe care anterior o ceruse pentru a crede: „Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios. A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (In. 20, 26-29). Deşi textul biblic nu menţionează acest lucru, Tradiţia ne spune că văzându-L pe Hristos Cel înviat înaintea ochilor săi, Sfântul Apostol Toma n-a mai avut nevoie de proba tactilă şi desăvârşit încredinţat a făcut această profundă mărturisire: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”

Nu în ultimul rând, cea de a treia menţiune ioaneică a Sfântului Apostol Toma vine în contextul celei de a treia arătări a Domnului de după Înviere, la Marea Tiberiadei: „Erau împreună Simon-Petru şi Toma, cel numit Geamănul, şi Natanael, cel din Cana Galileei, şi fiii lui Zevedeu şi alţi doi din ucenicii Lui” (In. 21, 2). De data aceasta, evenimentul este marcat de reconfirmarea Sfântului Apostol Petru prin întreita întrebare: „Mă iubeşti tu pe Mine?” (cf. In. 21, 14-17).

Sfântul Apostol Toma în literatura apocrifă siriacă

Afară de succintele menţiuni biblice, în jurul Sfântului Apostol Toma s-a ţesut o bogată şi valoroasă literatură apocrifă. Promovate în mod aparte de teologia de limbă siriacă, personalitatea, autoritatea şi opera misionară a Sfântului Apostol Toma sunt prezente în câteva importante lucrări genuine din primele veacuri creştine. Există astfel o bogată literatură apocrifă, asociată cu numele Sfântului Apostol Toma. Două dintre cele mai importante lucrări sunt „Evanghelia lui Toma” (scrisă probabil în Siria, în secolul al II-lea şi cunoscută din fragmentele greceşti şi dintr-o traducere completă în coptă) şi „Faptele lui Iuda Toma”, compuse în limba siriacă, cel mai sigur în secolul al III-lea (locul rămânând necunoscut). În decursul timpului, această ultimă scriere a supravieţuit în ambele traduceri, siriacă şi grecească. Există de asemenea câteva traduceri şi în alte limbi creştine orientale. În ansamblu, lucrarea se aseamănă variantei greceşti a lucrării apocrife „Faptele Apostolilor”, aparţinând genului nuvelistic, sau „romanţat” (cu echivalenţă în nuvela istorică). „Faptele” descriu misiunea Sfântului Apostol Toma în India, actul narativ fiind împărţit în 30 de secţiuni (numite „acte”), urmate de actul martiric al Sfântului Apostol. Actele I-VI au în vedere şederea sa în nordul Indiei şi convertirea regelui Gudnaphar, pe când Actele VII-XIII şi Martiriul se referă la experienţa avută la curtea regelui Mazdai (în mod evident în sudul Indiei). Descrierile rânduielilor liturgice ale Botezului şi Sfintei Euharistii, până la un anumit punct al lucrării (25-27, 49, 121, 132, 157), sunt deosebit de importante pentru cei ce studiază istoria rânduielii liturgice din tradiţia siriacă a primelor veacuri. Din „Faptele lui Toma” fac parte şi două poeme celebre, scrise probabil mai înainte decât restul lucrării. Ele au un caracter alegoric, fiind cunoscute cel mai adesea sub numele de „Imnele Miresei” (6-7) şi „Imnele Perlei” (sau „ale Sufletului”; 108-13) (Sebastian P. Brock, Părinţii şi scriitorii sirieni de ieri şi de azi, traducere în româneşte la Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2017).

Primele argumente teologice baptismale în „Faptele lui Toma”

Lucrarea apocrifă „Faptele lui Toma” este deosebit de importantă în primul rând datorită vechimii ei. Există însă un episod cu totul aparte prin care această scriere se confirmă ca fundamentală din punct de vedere teologic. Este vorba despre contextul baptismal, însemnarea Sfântului Toma fiind o mărturie complexă a evenimentului pogorării Sfântului Duh în apa Sfântului Botez. Nu este vorba nici pe departe despre o analiză conceptuală a fenomenului baptismal, ci despre descrierea unui eveniment trăit direct de Apostol, la „botezul regelui indian Gundaphar şi al fratelui său Gad” (în cap. XXVI-XXVII), o confirmare directă a prezenţei Duhului Sfânt prin epicleză în această mare Taină a Bisericii. Iată mai jos traducerea textului apostolic: Aceştia se bucurau prin cântări sfinte şi rugăciuni, lipindu-se de Apostol fără ca vreodată să-l mai părăsească. Toţi cei care erau în nevoie primeau mângâiere de la dânsul. Au întrebat dacă pot primi pecetea baptismală şi au zis: „Văzând că sufletele noastre s-au îndreptat către Dumnezeu, dă-ne nouă pecetea Sfântului Botez, căci am auzit că Dumnezeul despre care tu vorbeşti cunoaşte toate oile Sale printr-un asemenea semn/pecete”. Iuda a spus atunci către dânşii: „Mă bucur şi eu alături de voi şi vă cer să ne împărtăşim în Sfânta Euharistie de Acest Hristos pe care eu Îl vestesc”. Atunci regele a dat ordin ca băile comunale să se închidă timp de şapte zile şi ca nimeni să nu facă baie acolo. După ce au trecut cele şapte zile, în cea de a opta zi, toţi trei au intrat noaptea în baia comunală, astfel ca Iuda să-i poată boteza. În baia comunală erau multe lămpi aprinse şi de cum au intrat în încăperea cu bazinul, Iuda a deschis calea îna­intea lor. Atunci Domnul nostru a apărut şi le-a vorbit: „Pacea fie cu voi, fraţilor”. Au auzit numai această voce, însă nu au văzut pe nimeni şi nici nu şi-au dat seama cine a fost, căci încă nu fuseseră botezaţi. Atunci Iuda s-a ridicat şi a stat pe marginea bazinului. A turnat untdelemn în mâinile sale, zicând: „Vino, nume sfânt al lui Hristos; vino, Putere a milostivirii Celui Preaînalt; vino, desăvârşită Milă; vino, Darule preaslăvite; vino, Împărţitorule al binecuvântărilor; vino, Descoperitorule al tainelor celor ascunse; vino, Mamă a celor şapte case, ca odihna ta să se aşeze peste cea de a opta; vino, Binevestitorule al împăcării peste minţile celor de faţă; vino, Duhule Sfinte şi curăţeşte pornirile şi inimile lor”. Atunci i-a botezat pe aceştia în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. De îndată ce au ieşit din apă, le-a apărut înainte un tânăr, ţinând o candelă aprinsă: lumina celorlalte pălea înaintea acesteia. Însă când au mers afară, acesta s-a făcut nevăzut faţă de dânşii. Atunci Apostolul a zis: „Nu ne-am făcut vrednici să suportăm lumina Ta, fiind prea mult pentru ochii noştri”. De vreme ce s-a luminat şi s-a crăpat de ziuă, Apostolul a împărţit Sfânta Euharistie şi i-a lăsat pe cei nou botezaţi să ia parte la Cina lui Hristos, umplându-se de bucurie şi înălţare (ibidem).