Sfântul Constantin Brâncoveanu, ultimul domn bizantin

Un articol de: Maria Anastasiu - 11 August 2024

Ești în Piața Sultanahmet, la Istanbul. Ai venit aici să vezi Moscheea Albastră, rămășițele Hipodromului cu obeliscul de peste 3.000 de ani al faraonului Tutmes și acea magnifică biserică palimpsest, Hagia Sophia. De parcă toată această întrepătrundere de veacuri și civilizații, de creștinism și islam, antic și medieval, exotic și familiar nu ar fi de ajuns, dintr-odată te trezești în față cu ceva care te face să te freci la ochi, să te întrebi dacă n-ai nimerit iarăși într-unul din acele vise alambicate și haotice pe care le ai obsesiv de când îți dorești atât de mult să vii la Constantinopol. Dacă răspunsul este nu, atunci ce caută bucata asta de Valahie brâncovenească în ochiul Istanbulului? Iată, în mijlocul pieței e o fântână (și nu, nu mă refer la cea arteziană), o fântână ca un agheasmatar ortodox, sub forma unui dom octogonal de piatră, cu coloane și arce, în cel mai pur stil brâncovenesc.

Dacă înţelegi puțin turcește, întreabă panoul informativ și o să-ți spună că asta e Alman Çeşmesi, dacă nu, încearcă-l pe cel în engleză și ți-o va prezenta ca pe Fântâna Germană. Paradoxala construcție cere o explicație, de altfel are una destul de simplă: a fost ridicată pentru a comemora vizita kaiser-ului Wilhelm al II-lea la Istanbul, fiind un cadou al Germaniei pentru oraș, construită în Germania și de germani, transportată apoi pe bucăți și asamblată la locul actual în anul 1901. (Mai era atât de puțin și ambele imperii, german și otoman, aveau să cadă cu răsunet.) Nemții (și aici stă tot secretul) au construit-o anume în stil neo-bizantin, ca pe un tribut adus marelui oraș. Acest stil ­arhitectonic, inspirat de strălucirea apusă a Bizanțului, a apărut în Occident în anii ‘40 ai sec. al XIX-lea și s-a răspândit, în sens invers față de cum ar fi fost logic, înapoi spre Răsărit, ajungând, de pildă, să devină o modă în statele Iugoslaviei abia în perioada interbelică.

Și totuși, cumva, în a doua jumătate a sec. al XVII-lea, Constantin Brâncoveanu construia exact la fel, cu 200 de ani înainte să se inventeze măcar conceptul de neo-bizantin. Stilul său se numește brâncovenesc, deși termenul este puțin impropriu, căci provine dintr-o îndelungată tradiție de origine bizantină, care s-a „concentrat” în persoana domnitorului valah, fără îndoială, campionul acestui stil. Sigur, se încearcă explicarea fenomenului brâncovenesc în arhitectură printr-un context mai larg, dar se arată cu degetul în altă parte, în epocă și la Apus, la influențele renascentiste și baroce ale epocii (prezente, e adevărat, însă mult mai puțin semnificative), în loc de în trecut și la Răsărit, cum ar trebui. De fapt, tocmai prin această întoarcere la Bizanț, prin acest preneo-bizantinism (atât de timpuriu încât a apărut cu două veacuri înainte să i se inventeze numele), Brâncoveanu e, în mod paradoxal, mult mai modern decât contemporanii săi, căci este o caracteristică a modernismului să privească cu nostalgie spre vremurile apuse, să le reintroducă pe plan artistic, tot așa cum nu Evul Mediu, ci Renașterea, mult mai modernă decât el, a reintrodus arta Antichității. În realitate, nimeni în lume nu mai construia atunci ca Brâncoveanu, iar motivul apariției stilului său nu trebuie căutat în călătoriile întreprinse de el și de boierii săi, ci în sângele care-i curgea prin vene.

Aveam domni cu lapislazuli în sânge la vremea aceea

După tată, Sf. Constantin se trăgea dintr-o ramură a neamului Basarabilor, despre care Bogdan Petriceicu Hasdeu susținea că provin, pesemne, din vechea castă nobiliară și sacerdotală dacică, Saraba, înființată de Burebista. Ca și cum asta nu era destul, avea strămoși Basarabi și din partea mamei, bunica sa fiind Elina, fiica voievodului Radu Șerban, despre care nu se știe nici până acum precis dacă l-a avut sau nu ca bunic pe Sf. Voievod Neagoe. La care se adaugă o stră-străbunică, urmașă a lui Vlad Dracul (posibil și a lui Țepeș), deci și a lui Mircea cel Bătrân, descendența voievodală mergând de aici, din voievod în voievod, până la Basarab Întemeietorul. Dar toate astea pălesc în comparație cu genealogia sa cantacuzină și nu ne-ar ajunge, probabil, nici cinci pagini A0 ca să desenăm arborele cât Europa de larg și bătrân de peste 1.000 de ani care este, fără nici o exagerare, genealogia Cantacuzinilor. În timp ce Baiazidul lui Eminescu vedea arborele acela care avea să se întindă peste întreaga lume veche și mama lui William Cuceritorul visa un copac crescând din pântecele ei până când ajungea să acopere toată Anglia, noi trebuie să ne imaginăm același lucru, doar că pe dos - arborele nostru crește de la descen­denți în sus și se întinde, cu adevărat, pe toată suprafața continentului european, abia așa ne vom da seama de vastitatea copacului al cărui rod e Brâncoveanu. Cu atât mai mult cu cât însuși William, învingătorul bătăliei de la Hastings, pomenit mai devreme, este unul dintre strămoșii îndepărtați ai voievodului, ocupându-și și el locul cuvenit pe una din ramuri. Dar anticipez.

Marii strămoşi ai lui Brâncoveanu

Stanca, mama Sf. Constantin, era născută Cantacuzino și-și putea urmări genealogia pe linie directă, până la Ioan al VI-lea, împărat al Imperiului Bizantin între anii 1347 și 1354. Cantacuzinii sunt descendenții acestuia prin fiul său și co-împăratul Matei, căsătorit cu Irina Paleologhina, care purta numele de ortodoxă al bunicii sale, născută Yolanda de Montferrat. Aici lucrurile se complică îngrozitor și-ți trebuie neapărat o schemă ca să mergi, din aproape în aproape, pe firul labirintic al istoriei - ideea principală este că această Yolanda a „transfuzat” întreaga aristocrație europeană direct în sângele Cantacuzinilor. Nu mă arunc să fac nici măcar o listă completă a tuturor capetelor încoronate care sunt strămoșii ei, ar fi mult prea lungă și, poate, chiar inutilă, am să enumăr aici numai câteva figuri istorice mai cunoscute și am să menționez câteva case regale. Astfel, dacă te duci de mână cu Brâncoveanu, până în pânzele albe, ai să dai, în spatele acestor pânze, peste monarhiile Spaniei, Portugaliei, Angliei, Scoției, Franței, Ungariei, Cehiei, Poloniei, Serbiei și Rusiei, peste Țaratul Româno-Bulgar, Sfântul Imperiu Romano-German, margrafii de Austria, regii vikingi, dogii Veneției, împărații latini de Constantinopol și cruciații din ­Ierusalim. Iar dintre persona­litățile marcante despre care vorbeam i-aș menționa pe următorii: Alfred cel Mare, Harold Godwinson, William Cuceritorul, Henric al II-lea Plantagenet, Otto cel Mare, Frederick Barbarossa, Ludovic cel Pios, Charlemagne, Árpád și El Cid. Printre ei se află și câțiva sfinți recunoscuți de Biserica Ortodoxă, ca Sf. Olga și Sf. Vladimir cel Mare, creștinătorii Rusiei, Vladimir Monomahul, Yaroslav cel Înțelept și soția sa, Ana, Sf. Olaf al Norvegiei și Sf. muceniță Ludmila a Boemiei. Toți aceștia sunt strămoșii direcți, stră-stră-stră (de nu știu câte ori) bunicii voievodului muntean. Însă genealogia cea mai apropiată rămâne cea bizantină, ea este cea care i-a oferit lui Brâncoveanu, acest Prinț al aurului, cum îi spuneau turcii, nu doar o istorie, ci și o familie, o apartenență. Este greu de crezut că avea cunoștință de proveniența sa din acei iluștri europeni, atâta vreme cât totul se petrecuse cu atât de mult timp în urmă și nu avea posibilitatea să consulte documentele vechi de secole, de prin cine știe ce colțuri ale bătrânului continent, pe care abia istoricii de astăzi le-au pus cap la cap ca să alcătuiască arborii genealogici ai caselor regale, atât de ușor de accesat azi. Dar își cunoștea și-și respecta cu sfințenie proveniența bizantină.

Moştenirea bizantină a lui Brâncoveanu

Străbunii săi bizantini (enumerându-i exclusiv pe cei care au purtat coroana și ale căror legături de sânge cu Brâncovenii nu pot fi puse la îndoială) sunt: Ioan al VI-lea Cantacuzino, Andronic al II-lea Paleologul (1282-1328), căsătorit cu Yolanda de Monteferrat de mai sus, Mihail al VIII-lea Paleologul (1261-1282), același Paleolog care la 1261 a recucerit Constantinopolul din mâinile latinilor, întemeind ultima dinastie bizantină, Alexie al III-lea (1195-1203) și Isac al II-lea Anghelos (1185-1195), Alexie I Comnenul (1081-1118) și Roman al IV-lea Diogene (1068-1071). Cu alte cuvinte, basilei din aproape toate marile familii aristocratice din ultimele patru secole bizantine. Este posibil ca această descendență impecabilă să nu se oprească aici, din păcate, nu se cunoaște mare lucru despre genealogia lui Ioan Cantacuzino, știm că pe mama sa o chema Teodora Paleologhina Anghelina, deci făcea și ea parte din cele două familii, dar nu știm cum și în ce fel. Toți ceilalți împărați pe care i-am pomenit sunt strămoșii lui Brâncoveanu fie prin Irina Asan, soția lui Ioan Cantacuzino, fie prin ­Irina Paleologhina, soția lui ­Matei, sau prin alți strămoși mai îndepărtați.

A condus ţara ca un basileu

Și ce?!, am putea spune. Care este relevanța acestei încâlceli genealogice de nedescris? Ceea ce face arborele lui Brâncoveanu demn de cercetat, ba chiar de pierdut în el, e faptul că apartenența lui la Bizanț este cheia întregii sale domnii. Fără ea, studiul vieții și operei marelui domn român va rămâne întotdeauna cu o „verigă lipsă”. Domnul Valahiei și-a condus țara întocmai ca un basileu bizantin, ceea ce explică succesul lui uluitor și, când spun bizantin, nu subestimez în nici un fel elementul românesc (indiscutabil la fel de puternic în conștiința voievodului), tocmai pentru că aceste două noțiuni nu se exclud reciproc, ci, dimpotrivă, se completează. Bizantinii nu vedeau națio­nalitățile, ei erau cu toții urmașii Romei, fie că veneau de la Atena, din Egipt sau din Balcani, iar imperiul a început să se prăbușească tocmai sub conducerea unor anumiți împărați și a unor anumite curente de opinie ce au încetat să mai aspire la frumoasa universalitate și s-au identificat exclusiv cu națiunea greacă. De aceea, putem spune, fără să greșim, că Brâncoveanu și toți Cantacuzinii de până la el (dedi­cați trup și suflet românilor, considerându-se pe ei înșiși și români) erau mai bizantini decât mulți dintre bizantinii ultimului veac de la Constantinopol, ce se agățau cu disperare de ideea de elenitate. Bizanțul este sinteză, aceasta este opinia marelui ­Nicolae Iorga (avansată și dezvoltată pe larg în cartea sa, Istoria vieții bizantine), sinteză de ­­neamuri, obiceiuri și culturi.

Tot astfel, pr. Dumitru Stăniloae (în Reflecții despre spiritualitatea poporului român) susține că românii sunt un popor de sinteză. Poate tocmai de aceea, aici a înflorit și s-a menținut atât de bine moș­tenirea Imperiului Bizantin, iar familia Cantacuzino, cea mai puternică dintre familiile „orfane” ale Bizanțului, și-a găsit la noi un refugiu și o oază desăvârșită, după căderea imperiului.

Valahia şi Moldova, centre ale lumii orientale creştine

Pe noi, contemporanii pentru care pașoptismul a distrus fascinația asupra Bizanțului, aceste legături de sânge ale lui Brâncoveanu nu ne mai impresionează, însă cu totul altfel stăteau lucrurile pe vremea aceea, când Bizanțul prăbușit era una dintre preocupările europene fundamentale. Cu numai trei gene­rații în urmă, străbunicul Sf. Constantin, Andronic Cantacuzino, primul Cantacuzin strămutat pe teritoriul țărilor române, a organizat o veritabilă conspi­rație de restaurare a imperiului pierdut care trebuia să îl aibă ca viitor împărat pe nimeni altul decât Mihai Viteazul, iar unchiul lui Brâncoveanu, voievodul Șerban, nutrise ambiții similare, ba chiar mai îndrăznețe, visând să devină el însuși basileul Constantinopolului. Despre toate astea, a se vedea mai multe în monumentala lucrare a lui Iorga, Bizanț după Bizanț. Marele nostru istoric explică acolo pe îndelete de ce, după 1453, Valahia și Moldova au devenit adevăratele centre ale lumii orientale creștine și societăți extrem de cosmopolite în care moștenirea Bizanțului s-a păstrat, practic, intactă, fiind singurele teritorii balcanice care mai aveau o oarecare independență față de Poartă. El concluzionează că numai iluminiștii și fanarioții, împreună cu naționalismele deturnate de la scopul inițial, ale sec. al XIX-lea, au distrus în lume idealul bizantin. Astfel, dacă Brâncoveanu nu făcea caz de faptul că se trăgea din împărații Bizanțului, este pentru că era smerit, dar, altminteri, Bizanțul era viu în mintea și sângele său. Cu el s-au încheiat domniile pământene (domnia dezastruoasă de numai doi ani a trădătorului său văr, Ștefan, este cantitate neglijabilă), dar s-a încheiat și o epocă, un anumit tip de politică ce nu s-a mai practicat de atunci încolo, o politică ortodoxă a cărturarilor și a diplomației ridicată la rang de artă, a evitării războiului cu orice preț, ajunsă tradiție în familia sa și perfectată încă de la anii 1300 de marele strămoș Ioan al VI-lea. Citind biografia acestuia din urmă și minunându-mă de talentul său uluitor de a-i convinge pe inamicii cei mai înver­șunați să facă pace, m-am gândit că de un astfel de lider ar avea nevoie acum lumea.

Dar unde eram? A, da, în Piața Sultanahmet. Cu Brâncoveanu de mână vezi altfel Istanbulul - după cum îți e starea, într-o lumină de aur sau de sânge. Mergi la Yedikule și dai de un ghid turc care, când aude că ești român, te invită să vizitezi celula voievodului, te plimbi cu feribotul pe Bosfor și te întrebi dacă nu mai sunt încă rămășițe din trupul său pe fundul mării, calci prin grădinile de la Topkapı și știi că pe undeva pe acolo, de pe țărm, s-a vărsat sângele lui, ca un râu, în mare. Mai știi și că în apropierea seraiului otoman era Marele Palat al basileilor, din care atâția strămoși ai lui au condus lumea - ca sângele să i se verse exact acolo de unde a izvorât.

Așadar, nu visezi - Brâncoveanu chiar se află aici, la Stambul. Deschide un robinet de la Fântâna Germană și ia o gură din apa aceasta rece, vie, proaspătă. Are gust de lacrimi.