Sfântul Cuvios Grigorie Decapolitul, chip al nevoinței şi mărturisitor al dreptei credințe

Încununat de Dumnezeu cu darul sfințeniei și împodobit cu nenumărate harisme duhovnicești, Sfântul Cuvios Grigorie Decapolitul s-a făcut cunoscut prin curăția viețuirii sale, prin râvna mărturisirii apostolice și prin mulțimea minunilor săvârșite cu puterea Harului dumnezeiesc. Încă din vremea vieții pământești, cuviosul s-a arătat a fi un neostenit propovăduitor al Evangheliei și un neînfricat apărător al dreptei credințe, purtând lumina credinței în marile cetăți ale lumii imperiale: Efes, Tesalonic, Roma și Constantinopol. Pretutindeni unde pașii săi au ajuns, cuvântul său a fost mărturie a adevărului, iar viața sa, o necontenită chemare la sfințenie.

Sfântul s-a născut în a doua jumătate a veacului al VIII-lea, în anul 780, în cetatea Irinopolis, din bine­cuvântații părinți Serghie și Maria, cărora Dumnezeu le-a dăruit doi fii. La Sfântul Botez a primit numele Grigorie, care se tâlcuiește „veghetor” sau „pururea treaz”, încât a devenit, prin întreaga sa viețuire, o adevărată icoană a trezviei duhovnicești și a neadormitei privegheri întru Dumnezeu.

Mama sa, Maria, era femeie bine­credincioasă, iubitoare de Dumnezeu și de pruncii săi, purtând în inimă comoara unei credințe lucrătoare. Despre ea, mărturia vechilor scrieri aghiografice spune că era „rădăcina ­bună și frumoasa stâlpare ce a odrăslit pe marele Grigorie”. Căci, asemenea pământului bun care primește sămânța și o face roditoare, sufletul mamei sale a pregătit, prin rugăciune, evlavie și dragoste, ogorul în care avea să crească această aleasă mlădiță a Bisericii. În casa lor se împlinea, astfel, cuvântul Psaltirii: „Fericit este omul care se teme de Domnul și întru poruncile Lui va voi foarte” (Psalmul CXI, 1).

Când a ajuns la vârsta de opt ani, Sfântul Grigorie a mers la școala unui dascăl din apropierea localității natale. Însă, mai presus de cunoașterea celor lumești, inima lui se aprindea de dorul celor cerești. Nu socotea învățătura adevărată deplină dacă aceasta nu devenea faptă, nici cuvântul folositor dacă nu era urmat de lucrarea virtuții. De aceea, „alerga totdeauna la biserică cu multă ­evlavie”, iar cuvintele cele mântuitoare pe care le auzea le păstra în adâncul inimii și le împlinea prin faptele sale.

Era asemenea pomului sădit lângă izvoarele apelor, care își întinde rădăcinile spre adâncul izvorului și, la vremea potrivită, aduce rod bogat (Psalmul I, 3). Izvorul său era cuvântul lui Dumnezeu, iar rodul, o viețuire înveș­mântată în mireasma sfințeniei.

În sufletul său răsuna dorul monahismului

Când a ajuns la vârsta tine­reții, părinții săi au dorit să-l așeze în rânduiala căsătoriei, potrivit obiceiurilor vremii. Însă inima Sfântului Grigorie era deja logodită cu dorul Împărăției cerurilor, iar gândul său se îndrepta către fecioria închinată lui Dumnezeu. În sufletul său răsuna dorul celui care mărturisește: „Însetat-a sufletul meu de Dumnezeu, de Dumnezeul cel viu” (Psalmul XLI, 2). Dorind să-și păstreze întreagă curăția sufletească și trupească, a ales, în taină, calea lepădării de lume și a urmării Mântuitorului Hristos. Fără a face cunoscută hotărârea sa, s-a retras în muntele din apropierea cetății și a cerut să fie primit într-o mănăstire.

Acolo se nevoia, ca egumen, fostul episcop al cetății Irinopolis, care, din pricina prigoanei dezlăn­țuite de iconoclaști împotriva cinstitorilor sfintelor icoane, părăsise scaunul episcopal și alesese liniștea pustiei. Era un păstor încercat în suferință, un mărturisitor al adevărului și un om a cărui viață purta pecetea lucrării dumnezeiești. Văzându-l pe tânărul Grigorie plin de râvnă sfântă și arzând cu duhul după viața monahală, egumenul l-a primit cu dragoste părintească. În sufletul acelui tânăr a recunoscut deopotrivă dorința de nevoință și începutul unei vieți sfinte, căci Dumnezeu, Care cunoaște cele ascunse ale inimii, pregătea în taina mănăstirii un vas ales al Harului Său.

După puțină vreme, Sfântul Grigorie a început să strălucească prin mulțimea virtuților. Ascultarea îi era fără cârtire, smerenia adâncă, judecata dreaptă, răbdarea neclintită, blândețea statornică, iar dragostea sa îmbrățișa deopotrivă pe Dumnezeu și pe aproapele. Sporind în cunoștință și în înțelepciune duhovnicească, se făcea tuturor pildă de viețuire creștină.

Era asemenea unui înger trimis de Dumnezeu spre mângâierea și întărirea fraţilor

Frații îl priveau cu dragoste și evlavie, socotindu-l asemenea unui înger trimis de Dumnezeu spre mângâierea și întărirea lor. Însă, cu cât era mai cinstit de ceilalți, cu atât se socotea pe sine mai nevrednic. Cinstea primită nu-i hrănea slava deșartă, ci îi adâncea smerenia, iar lauda oamenilor nu-i tulbura inima, ci îl îndemna la o și mai mare ne­voință. Paisprezece ani a petrecut Cuviosul Grigorie în această obște monahală, deprinzându-se cu rânduiala ascultării și cu lucrarea tainică a virtuților. Iar după ce s-a întărit în nevoință și a dobândit, prin osteneală și rugăciune, experiența luptelor nevăzute ale minții, s-a retras într-o chilie din apropiere, pentru a se dărui în întregime liniștii și rugăciunii.

Acolo, departe de tulburarea lumii și de grijile cele trecătoare, și-a făcut sufletul altar al comuniunii cu Dumnezeu. Rugăciunea îi era respirație, privegherea ­hrană, iar tăcerea, loc al ascultării glasului dumnezeiesc.

Însă în peștera în care se retrăsese locuia, potrivit mărturiei aghiografice, o mulțime nenumărată de demoni, încât nimeni nu îndrăznea să se apropie de acel loc. Văzându-l pe cuvios intrând fără teamă, aceștia au pornit împotriva lui cu felurite ispite, căutând să-l alunge.

Cu nezdruncinată nădejde în ajutorul lui Dumnezeu, Sfântul Cuvios Grigorie a zdrobit stăpânirea întunericului, încât armele vrăjmașului se frângeau înaintea rugăciunii sale, iar năvălirile demonice se risipeau asemenea fumului înaintea vântului. Rugăciunea cuviosului, aprinsă de credință și întărită de Har, se făcea văpaie mistuitoare pentru duhurile răutății. Astfel, peștera întunecată s-a prefăcut în loc al biruinței, iar liniștea pustiei a devenit mărturie a puterii lui Dumnezeu lucrătoare în omul curățit de patimi.

După alți paisprezece ani de nevoință ascetică în singurătatea peșterii, Dumnezeu l-a chemat pe Sfântul Grigorie la o lucrare mai largă, rânduindu-l propovăduitor al adevărului și apărător al dreptei credințe în vremea tulburărilor iconoclaste. Cel care învățase să biruiască în taina inimii avea să mărturisească acum, înaintea lumii, adevărul Bisericii. Cel care își curățise mintea prin rugăciune avea să lumineze mințile celor rătăciți, iar cel care dobândise pacea lăuntrică avea să înfrunte fără teamă furtuna ereziei.

În acea vreme, Sfântul Cuvios Grigorie Decapolitul se așezase în rândul monahilor cărturari, care au unit cunoașterea cu sfin­țenia, cultura cu rugăciunea și mărturisirea adevărului cu jertfa personală. Pentru el, cinstirea sfintelor icoane nu era o simplă rânduială exterioară, ci o mărturisire a adevărului Întrupării Fiului lui Dumnezeu. De aceea, dacă Dumnezeu S-a făcut Om, luând trup omenesc adevărat, chipul Său putea fi zugrăvit, iar icoana devenea mărturie văzută a Celui Nevăzut, fereastră către taina comuniunii dintre cer și pământ.

Astfel, prin cuvânt și faptă, prin rugăciune și mărturisire, Sfântul Grigorie a apărat frumu­sețea Ortodoxiei, purtând în sine liniștea pustnicului și îndrăzneala apostolului. A străbătut cetăți și ținuturi, unde a înfruntat împotriviri și primejdii, dar nu s-a depărtat de adevăr, fiindcă inima sa rămăsese neclintită în iubirea lui Dumnezeu.

Și-a cunoscut și vestit sfârșitul

După numeroase peregrinări și osteneli misionare, Sfântul Grigorie s-a stabilit în Mănăstirea Sfinților Serghie și Vah, unde și-a petrecut ultimele zile ale vieții pământești. Cu douăsprezece zile înainte de mutarea sa la Domnul, și-a cunoscut și vestit sfârșitul, pregătindu-se cu pace și nădejde pentru întâlnirea cu Arhiereul Cel Veșnic, Căruia Îi încredințase întreaga sa viață.

În ziua de 20 noiembrie 842, după o viață închinată rugăciunii, nevoinței și mărturisirii, sufletul său s-a mutat din lumea celor trecătoare în lumina Împărăției celei veșnice și, ne încredințează psalmistul, „scumpă este înaintea Domnului moartea cuvioșilor Lui” (Psalmul CXV, 6). Astfel s-a încheiat viața sa pământească, dar nu și lucrarea iubirii sale în Biserică. Căci sfințenia nu a fost închisă în hotarele timpului, iar Harul lui Dumnezeu a strălucit în aceia care s-au făcut lăcașuri ale Sale.

Puterea dumnezeiască s-a arătat și după adormirea cuviosului, prin trupul său înmiresmat și făcător de minuni. Părinții mănăstirii au înțeles că acest odor duhovnicesc nu trebuia să rămână ascuns în pământ, ci să fie așezat spre cinstire și spre folosul tuturor credincioșilor. De aceea, au scos sfintele sale moaște din mormânt și le-au așezat cu evlavie într-o raclă, în biserica mare a mănăstirii. Trupul celui care își închinase întreaga ființă lui Dumnezeu devenea astfel mărturie a sfin­țeniei și a nădejdii Învierii, potrivit cuvintelor: „Că nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea” (Psalmul XV, 10).

Din acel moment a devenit izvor de binecuvântare pentru obște și pentru pelerini, iar minunile săvârșite prin mijlocirea sfântului au întărit nădejdea celor aflați în suferință. Bolnavii căutau tămăduire, cei împovărați de necazuri cereau mângâiere, iar cei tulbu­rați sufletește aflau întărire prin rugăciunile acestui ales al lui Dumnezeu. Moaștele sale au fost păstrate și cinstite în Mănăstirea Sfinților Serghie și Vah vreme de 611 ani, perioadă în care au devenit mărturie neîntreruptă a lucrării Harului dumnezeiesc.

Sfintele moaște au fost aduse în Țara Românească

În anul 1497, sfintele moaște au fost aduse în Țara Românească și au fost așezate la Mănăstirea Bistrița, în biserica mare a așeză­mântului monahal. Prin această binecuvântată așezare, Mănăstirea Bistrița s-a învrednicit să devină unul dintre cele mai însemnate locuri de pelerinaj din țară și de peste hotare.

De atunci și până în prezent, mulțime de credincioși au venit să se închine acestui odor de mare preț al Bisericii, căutând alinarea suferințelor trupești și vindecarea rănilor sufletești, pacea inimii și întărirea în credință. Ierarhi și voievozi, preoți și monahi, boieri și țărani, oameni de toate vârstele și din toate stările sociale au străbătut drumurile pelerinajului, aducând înaintea sfântului durerile, încercările și nădejdile lor.

Astfel, Mănăstirea Bistrița, ca o adevărată comoară duhovnicească, a devenit de-a lungul veacurilor loc binecuvântat al întâlnirii dintre căutarea omului și iubirea lui Dumnezeu, dintre rugăciunea pământească și mijlocirea cerească, dintre neputința firii omenești și puterea necuprinsă a Harului dumnezeiesc.

Aici, pomenirea Sfântului Cuvios Grigorie Decapolitul s-a împletit cu rugăciunea neîncetată și cu amintirea nevoințelor sfinților isihaști, care, prin retragerea din lume, prin asceză, priveghere și rugăciunea inimii, au căutat dobândirea liniștii lăuntrice și a unirii cu Dumnezeu.