Sfântul Grigorie Teologul: „Duhul Sfânt este Cel dintru care se împărtăşesc făpturile…“

Eveniment de o deosebită însemnătate, Cincizecimea, momentul pogorârii limbilor ca de foc ale Duhului şi al naşterii Bisericii, rămâne totdeauna inepuizabil prin sensurile sale dumnezeieşti. În această zi Îl prăznuim pe Sfântul Duh, deţinătorul unui rol cu totul aparte în teologia ortodoxă, întrucât, aşa cum tălmăceşte Sfântul Grigorie Teologul, numai prin El devin cu putinţă cunoaşterea Sfintei Treimi, proorociile şi cunoaşterea celor viitoare. De asemenea, Sfântul Duh este criteriul adevăratei credinţe, căci despre El le-a spus Mântuitorul ucenicilor Săi că-i "va călăuzi la tot adevărul".

Despre sărbătoare pe scurt să filosofăm, pentru ca duhovniceşte să prăznuim. Căci unii prăznuiesc într-un fel, iar alţii într-altul; de aceea cuvântul Cuvântului vindecător se potriveşte acum şi, de asemenea, cuvântul care este cel mai potrivit cu împrejurările. Şi nimic altceva nu veseleşte mai bine pe cei iubitori de frumuseţe, ca prăznuirea duhovnicească a celui iubitor de praznic. Sărbătoreşte şi iudeul, dar după literă; care trupeşte silindu-se a împlini legea, la legea duhovnicească n-a ajuns. Sărbătoreşte şi elinul, dar potrivit trupului, şi alor lui zei şi demoni; cei ce sunt creatorii patimilor (asemenea cu ale lor), care după al lor chip, din patimi primesc cinstire. Pentru aceasta şi prăznuirea lor este plină de patimi, pentru că cinstirea lui Dumnezeu în cultul lor este a păcătui, către care este îndreptată patima, ca şi cum ar fi un lucru vrednic de laudă.

Prin pogorârea Sfântului Duh este continuată iconomia întrupării Cuvântului lui Dumnezeu

Prăznuim Cincizecimea, şi venirea Duhului, şi a făgăduinţei celei dinainte rânduite, şi a nădejdii plinire. Şi ce taină este aceasta! Cât de mare şi de cinstită! Cu adevărat cele trupeşti ale lui Hristos primesc sfârşit sau mai bine zis petrecerea Sa trupească (căci nu mă sfiesc să spun lucrurile cu privire la trup, chiar dacă nici o raţiune nu mă poate îndupleca să accept faptul că ar fi fost mai bine să fi lepădat trupul), cele ale Duhului încep. Care au fost cele ale lui Hristos? Fecioara, Naşterea, ieslea, înfăşarea, îngerii care-L slăveau, păstorii alergând spre El, drumul stelei, închinarea magilor şi aducerea darurilor, uciderea pruncilor săvârşită de Irod, fuga lui Iisus în Egipt, întoarcerea din Egipt, tăierea-împrejur, Botezul, mărturia glasului de sus, ispitirea în pustie, împroşcarea cu pietre pentru noi; fapt care a trebuit să ne fie dat ca tip (exemplu) al relei pătimiri pentru cuvântul şcredinţeiţ, trădarea, pironirea pe Cruce, Învierea şi suirea la cer. Dintre acestea şi acum multe pătimeşte Cuvântul; de la cei urâtori de Hristos suferă necinstiri (îndelung-răbdător fiind), iar de la cei iubitori de Hristos, învinuiri. Şi precum pe aceia îi lasă să-şi arate mânia, aşa şi pe noi şne lasăţ să ne arătăm buna intenţie (pe aceia, probabil pentru a le da timp de pocăinţă, pe noi pentru a ne fi cercată dorirea, (dacă nu cumva ne pierdem cumpătul în întristări şi în nevoinţele cele pentru cinstirea credinţei), aşa cum de sus le rânduieşte raţiunea dumnezeieştii iconomii şi potrivit judecăţilor Sale celor neapropiate, prin care cârmuieşte în mod înţelept cele ale noastre. Aşadar, acestea sunt cele cu privire la Hristos. Şi cele mai slăvite ce urmează să le vedem, pe care şi noi să le slăvim. Pe cele ale Duhului să le slăvim, care Duh şi întru mine să vină, şi cuvânt să-mi dăruiască, după măsura doririi; dacă nu pe atât, cel puţin pe potriva împrejurării. Însă El va veni în chip stăpânesc (domnesc), iar nu în chip servil (de rob), nici aşteptând poruncă, aşa cum cred unii. Căci El suflă unde voieşte, şi în cei ce voieşte, şi când voieşte şi cât voieşte. În acest fel, dar, e nevoie să fim noi însufleţiţi de Duhul şi în gândire, şi în vorbire.

Cei ce-L socotesc pe Duhul făptură se află în cea mai rea dintre rătăciri

Aceia care coboară Duhul Sfânt în rândul făpturilor sunt hulitori şi robi ai răutăţii şi cei mai răi dintre cei răi. Căci robii răutăţilor leapădă stăpânirea, şi împotriva domnului se răscoală, împreună rob dorind să-l facă pe cel liber. Cei ce Dumnezeu Îl consideră pe Duhul sunt îndumnezeiţi şi la cugetare luminaţi. Cei care Îl şi numesc Dumnezeu, dacă o fac în faţa celor înţelepţi, înalţi în luminare sunt, iar dacă în faţa prostimii o fac, atunci sunt fără de minte, încredinţând mărgăritarul noroiului, şi auzului bolnav sunetul tunetului, şi hrană tare celor ce se hrănesc cu lapte; căci pe aceştia trebuie câte puţin a-i conduce la cele dinainte, şi să înainteze încet către cele mai înalte, să li se dăruiască lumină după lumină, şi povăţuiţi să fie la adevăr după adevăr (de la un adevăr mai uşor la altul mai desăvârşit); de aceea şi noi lăsând până la o vreme cuvântul mai desăvârşit (căci încă nu a sosit timpul), să le vorbim acestora în modul potrivit.

Mărturisirea dumnezeirii Duhului Sfânt este criteriul adevăratei credinţe

Dacă Duhul Sfânt nu este necreat, nici atemporal, o, voi, care susţineţi asemenea lucruri, atunci, în mod clar aceste lucrări sunt ale celui potrivnic; iar zelul meu peste măsură va fi într-acestea şpentru dovedirea dumnezeirii Duhului Sfântţ. Dacă, însă, măcar atât sunteţi sănătoşi la minte, încât să vă depărtaţi de această vădită lipsă de evlavie, şi în afara robiei să aşezaţi pe Cel ce şi pe noi ne face liberi, atunci următoarele lucruri, ca şi noi, cugetaţi despre Sfântul Duh. Consider, însă, că oarecum şi voi sunteţi părtaşi la Duhul Sfânt, şi ca apropiaţi de-acum să cugetăm împreună asupra lucrurilor. Sau să-mi daţi mijlocitorul între stăpânire şi robie, pentru ca acolo să aşez demnitatea Duhului, sau părăsind robia (calitatea de rob a Duhului), devine cu totul clar locul în care vom aşeza ceea ce cercetăm. Dar silabele vă sunt anevoioase, şi vi se poticneşte glasul, şi piatră de poticnire devine pentru voi aceasta, şi piatră de scandal, de vreme ce şi Hristos este pentru unii astfel. Patima, însă, este ceva omenesc. Unii pe alţii să ne ajutăm duhovniceşte. Să devenim mai curând iubitori de fraţi decât iubitori de noi înşine. Recunoaşteţi puterea Dumnezeirii şîn Duhul Sfântţ, şi vom îngădui glasului vostru să-l numească şaşa cum doreşteţ; mărturisiţi firea Lui şdumnezeiascăţ în alt grai, la care să aveţi mai multă evlavie, şi ca pe nişte bolnavi vă vom tămădui, fiind voi ca cei ce îşi păstrează anumite lucruri pentru propria plăcere. Căci este lucru ruşinos, ruşinos şi cu totul lipsit de raţiune, ca virtuoşi fiind voi după suflet să vă legaţi de lucruri mici şi neînsemnate precum cele cu privire la numire (grai), şi să acoperiţi comoara, aşa cum pe alţii îi acuzaţi, doar dacă nu cumva vă temeţi să vă sfinţiţi limba; cu mult mai ruşinos este să pătimim noi ceea ce la voi am judecat, şi cuvintele neînsemnate osândind, acelaşi cuvinte neînsemnate să le spunem despre litere.

Duhul este împreună veşnic cu Tatăl şi cu Fiul, iar lucrarea Lui este sfinţirea celor bine-credincioşi

Duhul Sfânt a existat dintotdeauna, şi există, şi va exista, nici început având şi nici sfârşit, ci veşnic cu Tatăl şi cu Fiul este unit şi împreună-socotit; căci niciodată nu trebuie să lipsească fie Fiul din Tatăl, fie Duhul din Fiul. Pentru că altfel Dumnezeirea ar fi fost fără slavă în măreţia ei, dacă din căinţă ar fi venit apoi la completarea desăvârşirii. şDuhul Sfântţ a fost întotdeauna (veşnic), Cel dintru care se împărtăşesc şfăpturileţ, iar nu care primeşte împărtăşire şdin altulţ; Cel ce desăvârşeşte, iar nu cel ce este desăvârşit şprin altulţ; Cel ce sfinţeşte, iar nu cel sfinţit; Cel ce îndumnezeieşte, iar nu cel îndumnezeit; veşnic acelaşi fiind, faţă de Sine şi faţă de Cei cu care este împreună aşezat; nevăzut, mai presus de timp, necuprins, neschimbat, fără calitate, fără cantitate, fără formă, de nepipăit, cu mişcare în Sine, în veşnică mişcare, liber, cu putere în sine, atotputernic (chiar dacă toate cele ale Duhului, precum şi toate cele ale Unuia-Născut, se referă şi la Prima Cauză); viaţă şi de-viaţă-făcător; lumină şi de lumină dăruitor; în sine bun şi izvorul bunătăţii; Duh drept, stăpânitor (conducător), domnesc, Cel trimis, deosebitor, Cel ce şpe oameniţ Şi-i face Sieşi temple, povăţuitor, Cel ce lucrează potrivit voii Sale, Împărţitorul harismelor, Duhul înfierii, adevărului, înţelepciunii, priceperii, cunoaşterii, evlaviei, sfatului, tăriei, temerii de Dumnezeu, lucruri care au fost enumerate în faţa acelora; prin El este cunoscut Tatăl şi Fiul este slăvit, şi doar prin El este cunoscută singura învăţătură de credinţă, singurul cult, singura închinare, singura putere, singura desăvârşire, singura sfinţire. Şi pentru care motiv să mai întindem vorba? Toate cele pe care le are Tatăl, aparţin şi Fiului în afara nenaşterii. Toate cele pe care le are Fiul aparţin şi Duhului, în afara naşterii. Însă toate aceste numiri potrivite cuvântului nostru nu împart fiinţa dumnezeiască, ci constituie distincţii cu privire la fiinţa dumnezeiască.

(Fragment din Cuvântul la Cincizecime, al Sfântului Grigorie Teologul, traducere şi prezentare de drd. Nicuşor Deciu)