Sfântul Grigorie Teologul sau paradoxurile teofaniei
Descoperirea Sfintei Treimi, a Dumnezeului înaintea căruia ne închinăm, a fost dintotdeauna tema cea mai fascinantă care a preocupat gândirea omului. A exprima, însă, ceea ce depăşeşte puterea de cuprindere a minţii omeneşti nu este un lucru cu totul la îndemână. Teologia Bisericii a avut nevoie de câteva secole pentru ca Părinţii cei purtători de Duh să formuleze într-un grai omenesc adecvat învăţătura revelată despre Dumnezeu. În acest sens, la Grigorie Teologul întâlnim, probabil, cea mai frumoasă şi mai desăvârşită expresie a dogmei trinitare:
„Dumnezeu a existat dintotdeauna, şi există, şi va exista; sau, mai bine zis, El este veşnic. Pentru că «a existat» şi «va exista» sunt secţiuni ale timpului şi ale firii noastre curgătoare; însă termenul «este veşnic» (fiinţează veşnic) exprimă eternitatea, şi prin aceste cuvinte Se numeşte pe Sine, când i Se descoperă lui Moise pe Muntele Sinai. Căci El are concentrată în Sine întreaga «fiinţare», care nici nu a început vreodată, nici nu va înceta vreodată, precum fiinţa unui ocean fără de margini şi fără hotar, care depăşeşte orice noţiune de timp şi de fire, şi care ar putea oarecum doar în umbră să fie reprezentat cu mintea. Şi de către aceasta într-un chip foarte întunecos şi modest, nu după ceea ce este El în Fiinţă, ci după acelea care sunt în jurul Lui, ca să-şi formeze prin cele adunate din afară de către imaginaţie o anumită imagine a adevărului, care înainte de a fi reţinută îi scapă şi înainte de a fi cuprinsă cu mintea dispare.“
Trecând în revistă textele Părinţilor, observăm că ei nu insistă foarte mult pe o descriere a relaţiilor intratrinitare, ci îşi îndreaptă atenţia mai degrabă asupra ieşirii lui Dumnezeu spre lume, a Iconomiei dumnezeieşti aşa cum se numeşte aceasta în limbajul teologic, în care se află şi planul creării omului şi al mântuirii lui în Hristos, precum şi anumite înţelesuri despre Fiinţa cea inaccesibilă. De asemenea, posibilitatea credinciosului, fie ea şi limitată, a cunoaşterii lui Dumnezeu prin har reprezintă o preocupare deosebită a teologiei patristice. Aici este prezentă, desigur, o strategie a lui Dumnezeu de a-l atrage pe credincios într-o sinergie a teognosiei, pentru ca în acest fel iniţiativa să nu vină exclusiv din partea Dumnezeirii, iar omul să-şi pună în lucrare libertatea şi calităţile chipului dumnezeiesc, fără să cadă, prin urmare, într-o pasivitate extremă, chiar în privinţa pătimirii lucrurilor dumnezeieşti şi mai presus de minte din cadrul acestei experieri, ci să devină un prilej potrivit pentru ca omul să-şi înalţe gândirea la cele înalte, întâmpinând astfel pogorârea cea negrăită a lui Dumnezeu spre el. Iată de ce, continuând să urmărim demonstraţia Sfântului Grigorie, aflăm că:
„Această imagine străluceşte în mintea noastră, iar aceasta se întâmplă, dacă este curată, precum vederea fulgerului care trece cu iuţeală. Mie mi se pare că se face aceasta, pe de o parte, pentru ca mintea să se întindă spre Acela care poate deveni înţeles cu mintea (pentru că, dacă ar fi cu desăvârşire de neînţeles, vom fi fără nădejde şi fără dispoziţie pentru a mai întreprinde ceva faţă de Cel de neatins), iar pe de alta, ca prin ceea ce este de neînţeles cu mintea să provoace minunarea, prin minunare să creeze o mai mare dorire, prin dorire să ne curăţească, iar prin curăţie mintea noastră să fie făcută în chip dumnezeiesc (teomorfă). Devenind în acest fel, îndrăznesc să spun că ne aflăm cu Dumnezeu ca într-o relaţie de înrudire. Dumnezeu Se uneşte cu dumnezeii şi îngăduie să fie cunoscut, după putinţă, la fel de mult pe cât îi cunoaşte El pe cei ce-L cunosc“ (Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul La Paşti).
Putem încheia scurta noastră expunere a temei descoperirii lui Dumnezeu, conchizând că pentru teologia ortodoxă, Dumnezeu este sau fiinţează veşnic, dar într-un mod diferit de acela în care omul experimentează propria sa existenţă, atât de diferit încât nu poate fi cuprins în nici un fel de mintea omenească, care este creată şi limitată. O anumită imagine imperfectă, în raport nu cu ceea ce este Dumnezeu în Fiinţa lui, ci cu atributele Lui, sau cu Iconomia Lui, se iveşte în mintea curăţită de patimi şi îndumnezeită doar prin harul cunoaşterii oferit făpturii de Făcătorul ei. Chiar şi atributul veşniciei pe care îl posedă Dumnezeu nu poate fi explicit înţelegerii decât în chip „negativ“, printr-o comparaţie cu timpul finit, căci „veşnicia - spune Teologul -, nu poate fi măsurată“.