Sfântul Ierarh Calinic, „părinte al părinţilor”, sau despre zidirea duhovnicească a omului lăuntric
Din viaţa sa plină de har dumnezeiesc şi din minunatele sale lucrări duhovniceşti, calendarul ortodox al sfinţilor români păstrează la loc de mare cinste ziua prăznuirii Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica. Exponent al „neoisihasmului românesc”, acest mare ierarh al secolului al 18-lea s-a făcut pe sine slujitor „fără de simbrie” al nevoinţelor duhovniceşti de tot felul, născând din harul arhieriei sale „mulţime de fii duhovniceşti”.
Înainte de a fi chemat la slujirea arhierească, Sfântul Calinic a încercat să-şi îmbogăţească tot mai mult experienţa ascetică, învrednicindu-se de darul duhovnicesc al rugăciunii neîncetate în „şcoala monahilor isihaşti” de la Sfântul Munte. Această experienţă este aşezată de hagiografi în jurul anului 1812, atunci când a ajuns în Sfântul Munte, trimis de stareţul Mănăstirii Cernica, pentru a strânge ajutoare în vederea reparării Bisericii „Sfântul Nicolae”, grav avariată de cutremurul din 1802. Acest contact direct cu monahismul athonit i-a fost „de real folos duhovnicesc Sfântului Calinic”, devenind astfel normativ în formarea sa ca exponent al curentului cernican, iniţiat cu ani în urmă de stareţul Gheorghe (Pr. prof. Ion Ionescu, Sfântul Ierarh Calinic Cernicanul, Bucureşti, 1987, p. 522).
Revigorarea „neoisihastă“
Părintele profesor Dumitru Stăniloae lămureşte şi mai mult marea harismă isihastă a Sfântului Calinic, arătând explicit convergenţa de gândire şi experienţă duhovnicească prin care acesta se apropia de înaintaşii săi, Sfântul Paisie de la Neamţ şi Sfântul Vasile de la Poiana Mărului. Părintele Stăniloae arată în acest sens că latura practică a rugăciunii permanente, confirmată prin prezenţa numelui lui Hristos în mintea monahului, era necesară în contextul dorinţei de despătimire la Sfântul Ierarh Calinic. În consecinţă, „numele lui Iisus, deci şi gândul la El, păstrat necontenit în minte, ajută pe om să vadă, îndată ce se iveşte, tot gândul contrar lui Iisus, îl face adică pe om în stare să urmărească şi să cunoască tot ce se petrece în sufletul său, căci el plimbă tot timpul o lumină peste mişcările din lăuntrul său” (Pr. prof. dr. acad. Dumitru Stăniloae, Sfântul Calinic, stareţul Gheorghe şi spiritualitatea ortodoxă integrală, în BOR, nr. 73/1955, pp. 1159-1172).
Această nepreţuită comoară a vieţuirii monahiceşti a fost adusă de Sfântul Ierarh Calinic din Sfântul Munte Athos, reînnoind vechile rânduieli de zidire duhovnicească a monahilor din lavrele româneşti de la Cernica şi Căldăruşani. Preotul Florin Şerbănescu este de părere că aceste două mănăstiri au devenit, prin ucenicii Sfântului Paisie Velicicovschi, în frunte cu stareţul Gheorghe, exponenţiale în afirmarea unui nou curent monahal, neoisihasmul sau paisianismul. „Rânduiala monahală introdusă de stareţul Gheorghe la Căldăruşani a avut acelaşi făgaş de la Cernica, păstrând în mare măsură tradiţiile paisiene de la Athos, Dragomirna, Secu şi Neamţ, dar având şi unele trăsături specifice pe care cercetările de până acum au încercat şi au izbutit, în bună măsură, să le identifice. În esenţă, ele au la bază prevederile înscrise în aşezământul în 18 puncte pe care l-a prezentat Paisie Velicicovschi în memoriile sale adresate arhiereilor Moldovei în 1763, anul instalării sale la Dragomirna” (Pr. dr. Florin Şerbănescu, Curentul monahal neoisihast paisian la Mănăstirea Căldăruşani, temeiuri de orânduire a vieţii de obşte, 2006, p. 101).
Prin osteneala marilor stareţi de la Căldăruşani şi Cernica s-au întărit vechile pravile de vieţuire călugărească, în aşa fel încât monahii să cinstească: „sărăcia desăvârşită şi de bunăvoie (îndepărtarea de orice avuţie personală, întreg avutul fiind gospodărit de obşte, care asigură fiecărui frate toate cele necesare traiului - adăpost, hrană, îmbrăcăminte etc.), asceza (trăierea voii şi înfrânarea de patimi), ascultarea şi smerenia, petrecerea şi lucrarea numai împreună cu fraţii şi întru frăţească dragoste, slujbe după tipic, începând cu toate cele 7 laude zilnice, munca, rânduită de cel mai mare după priceperea şi puterea fiecăruia, unită cu rugăciunea continuă, practicarea «rugăciunii minţii săvârşite în inimă»... citirea cărţilor sfinte (fiecare în parte şi cu toţii întreolaltă - această citire dimpreună fiind rânduită îndeosebi în perioada iernii, seara, până în Săptămâna Patimilor), traducerea şi copierea manuscriselor, mărturisirea deasă la duhovnic şi, în primul rând, mărturisirea gândurilor, respectarea rânduielii meselor de obşte la trapeză şi a duhului tăcerii, atenţia deosebită şi cumpătarea înţeleaptă la primirea în obşte a călugărilor străini, purtarea de grijă faţă de cei bolnavi la bolniţă şi păstrarea cuviincioasei rânduieli întru primirea oaspeţilor la arhondaric (exceptate fiind femeile, afară de cazuri deosebite, la vreme de război sau răzmeriţe), neţinerea în mănăstire de şcoli pentru copii mireni, alegerea stareţilor de către obşte, excluderea mănăstirii de la închinare etc. Această rânduială a fost ținută cu stricteţe şi de Sfântul Calinic în timpul stăreţiei sale. Mai mult, ajungând arhiereu al Râmnicului Noului Severin, a statornicit aceeaşi rânduială şi în mănăstirile oltene, ctitoria sa de la Frăsinei fiind cel mai relevant exemplu în acest sens” (Vieţile, povăţuirile şi testamentele sfinţilor stareţi Gheorghe şi Calinic de la Cernica, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, pp. 21-40; 41-44).
Rânduit în slujirea arhierească, Sfântul Calinic începe să edifice o nouă etapă de zidire şi întărire duhovnicească, în dinamica unei adevărate reforme bisericeşti. Astfel, la 15 decembrie 1850, după venirea la Craiova, sfântul a cercetat întregul cler, pe monahi şi pe toţi ostenitorii Sfintei Biserici. Pe lângă criza „vidiniştilor”, aşa cum a fost cunoscută în istorie etapa în care slujitorii sfintelor altare erau şcoliţi formal de arhiereii de peste Dunăre, de la Vidin, Sfântul Calinic s-a confruntat şi cu lipsa de pregătire a clerului inferior. În acest sens, a cerut Departamentului bisericesc să înfiinţeze mai multe şcoli pe lângă protopopiate pentru cântăreţii şi paracliserii din eparhie, întrucât aceştia „nu cunoşteau slujbele bisericeşti şi nici tonisirea glasurilor asupra cântării”. Departamentul şi Eforia i-au refuzat cererea, însă sfântul s-a adresat direct domnitorului, care a decis, în luna mai a anului 1853, aprobarea câte unei şcoli pe lângă fiecare protopopiat: „Facă-se cercare de câte o şcoală pe lângă fiecare protoierie, din acea eparhie, mărginită în cercul aici descris şi numai pentru cei ce de a lor bunăvoie vor veni la şcoală, iar într-un alt chip, nu. De aceasta Departamentul Credinţii va da cunoştinţă Eforii Şcolilor şi desluşiri cârmuitorilor” (Arhivele Statului - Bucureşti, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Dosar 2215, din 1850, passim, apud Toma Bulat, Un secol de la moartea Sfântului Calinic, Episcop de Râmnic Noul Severin, 1850-1868, în MO, nr. 3-4/1968, p. 232).
Sfântul Calinic este modelul desăvârşit al celui care se roagă şi munceşte permanent. Din filele Patericului românesc aflăm că „nu s-a culcat întins pe pat, nici dezbrăcat de hainele sale, ci puţin cât somn gusta, şedea rezemat cu mâinile sale pe un jeţ, îmbrăcat şi cu mijlocul încins cu o curea lată. Toată viaţa a fost cum stă un soldat de santinelă, veghind neîncetat asupra slăbiciunilor sale trupeşti şi a vrăjmaşilor nevăzuţi ce dau luptă neîncetată în mintea şi în inima omului, încât cu ajutorul lui Dumnezeu a ajuns vas curat şi luminat al Sfântului Duh” (Ioanichie Bălan, Pateric românesc..., Galaţi, 1990).
Poveţe pentru ucenici
Pe de altă parte, sfântul şi-a îndemnat întotdeauna ucenicii să fie neîmprăştiaţi cu mintea, stăruind în rugăciune înlăuntrul chiliei, avertizându-i totodată faţă de pericolul disipării: „Călugărul care zăboveşte afară de chilie, fără a fi trimis de ascultare, se împute ca peştele scos din apă. Să nu aveţi prieteşuguri deosebite între voi; să nu aveţi pungă osebită, ca Iuda”. În acelaşi context, Sfântul Calinic, în calitatea sa de părinte duhovnicesc al monahilor de la Cernica, atrage atenţia asupra gândurilor pe care necuratul le sădeşte în mintea nevoitorului: „Vă rog, păziţi-vă de cele trei arme ale diavolului, adică acestea: lenevirea, uitarea şi necredinţa, prin care satana robeşte lumea în pierzare”. La aceste pericole, el adaugă şi pe cel al lipsei de la sfintele slujbe.
Toate aceste sfaturi au fost lucrate mai întâi la nivel personal. Pe toate sfântul le-a experiat mai întâi în propria sa viaţă. Au rămas memorabile în acest sens cuvintele însemnate din Diata sa, alcătuită cu propria mână, la anul 1866, în Reşedinţa episcopală de la Râmnic: „De când am îmbrăcat Sfântul monahicesc chip Îngeresc, în Sfânta Monastire Cernica, în anul al 19(lea) al vârstei mele şi m-am făgăduit lui Dumnezeu, ca să am vieţuirea cea de bună voie, din vremea aceea şi până la apropierea de mormânt, n-am câştigat averi sau mişelii, numai cărţi, sfinte cărţi. N-am adunat aur sau argint, n-am voit să am haine de prisos, nici ori ce fel de lucruri, ci numai cele singure de nevoie trupului, că necâştigarea şi acea călugărească cu duhul şi cu lucrul, dupe putinţă m-am sârguit a păzi, neîngrijind de sine-mi, cu punându-mi toată nădejdea spre purtarea de grijă a lui Dumnezeu care niciodată nu m-a lăsat; iar darurile cele ce le primim de la făcătorii mei de bine şi veniturile cele de la dregători, pe acelea le-am cheltuit la ale mele nevoi, ale mănăstirii trebuinţe, cât am fost arhimandrit. Aşijderea şi arhiereu fiind, n-am adunat veniturile, ci le-am cheltuit la nevoinţele mele şi nevoile celor lipsiţi fraţi în Hristos şi unde Dumnezeu mi-au poruncit şi la înnoirea episcopiei, fiind cu totul în derăpănare”.